Odă lui Decebal

Ca puhoaie ce curg peste văi Treceau fluviul pe vase flăcăi În armură, cu soarele-n ea, Se-ndreptau înspre inima ta. O păzeau cu credinţă ostaşi; Din crenel de cetate arcaşi Au jurat că mai bine să moară Pentru inima ta şi-a lor ţară. Te-ai retras cu speranţă în munţi Să aduni alte braţe, să-nfrunţi Tăvălugul ce-n vuiet venea, Câmp şi ape, oraşe supunea. Şi-ntr-un clocot de vis dărâmat Neputând să învingi, ţi-ai curmat Nemurirea de zeu chtonian, Nu puteai să fii sclav la duşman. Din Columnă priveşti înţelept Rostul Daciei noi, rostul drept. Tăvălugul ne-a dat din tării Forţe noi să-nfruntăm vijelii. Ne veghezi peste veac fără moarte, Tu eşti soare ce raze ne-mparte, Eşti un clocot, un vuiet, un dor, Rege dac, veşnic nemuritor!