Haiku

De Boboteaza- gerul sfinteste cerul, apa-mbuneaza. Busuioc uscat, Stropi de apă curată Domnului din cer. Cârduri de cocori Cerul desenează în tuș Aripi lângă nori. Așteptând cocori Bolta se înalță lin Cerul e înflorit. Pe prispa casei Bunica toarce din fus Se aud cocori. Cocorii în stol Visele mele în zbor Spre inima ta. Soarele vesel mângâie pământul ud - brazda respiră . Șoșoni scâlciați de la ultimul polei fără umbră ta. Ruine în parc, copacii desfrunziţi, iarnă bezmetică. Oglinda verii, cerul reflectă senin aripi de păsări. Noapte magică, scapără cerul lumini, e iarăşi Big-Bang. Lacrimi de dor, fire de nisip auriu pe unda lunii... Marea spre seara- albastrul de sepie, explozie a luminii... Ramura albă, surâsul primăverii, numele tău scris Marea spre seară, albastru de sepie, crepuscul solar... Lacrima dorului, fire de nisip pe unda lunii. Gutuie pe sol, toamna pune straie gri- ramurile goale. Sanie albă- la derdeluș apar fantoma iernii. Lăcrămioarele- clopoțeii înfloriți ai primăverii. Castel de nisip- toate speranțele cresc la malul mării. De Ziua Crucii toamna își deapănă rar norii fumurii. o crizantema toamna intarzie iar sa numere flori

TOT MAI DES

TOT MAI DES Tot mai des mă întreb dacă-i bine Să mă-ascund ca şi ieri toată-n mine, Să îmi pun carapacea la loc Şi o broască ţestoasă să joc. Cu Ahile ce-aleargă mereu Să mă-ntrec nu îmi pare că-i greu; Sunt actor tot mereu figurant Pe o scenă, urlând delirant? Teatrul zilnic te-ndeamnă să fii Un ascuns prin butoaie pustii Şi să ieşi, Diogene modern, Cu lumina străpunsă prin stern... Tot mai des simt că sala e goală, Tot ce spun lumea parcă-o răscoală Şi din calea mea toţi au plecat: „E bufonul la rege, dă mat!’’ LA ICOANA MÂNTUITORULUI Priveşte spre noi resemnat Din cadrul de lemn încleiat Iisus chinuit, răbdător Şi cuiele lui cât ne dor! Golgota cu el toţi urcăm, În pietre desculţi ne-ncurcăm Ne vrem cât mai puri, mai senini, În soartă păşim plini de spini. „Marie şi tu, Magdalenă, Nu plângeţi, e viaţa arenă, Spartacus şi el a luptat Şi crucea romanii i-au dat. Eu nu sunt ca el, sclavul trac, Sunt sâmbure-al lumii şi-mbrac În albe veşminte, curate Din veacuri păcatele toate...” Priveşte spre noi mai senin La anii ce curg ca un vin, Cu pâinea cea frântă în mână Iisus vrea cu noi să rămână. Am plâns, am negat şi am crezut Şi cuiele cât ne-au durut! Iisus a murit şi-a-nviat, Nu-i loc pentru noi de păcat. Iisus a-nviat şi ne-a spus: „Priviţi totdeauna în sus! E vremea ca azi fiecare Să-şi scalde simţirea-n candoare’’. DOAR IEDERA Nu iedera târândă se înalţă, Ea demnă e, purtând de la-nceput, Tulburătoarea şansă ce te-nalţă Cu sprijin ferm al zidului de lut. Fasolea cea banală e proptită Să urce pe-un arac deasupra sa, Privind spre târâtoare fandosită Că vrejul ei se-ndreaptă spre o stea. Păstaia, pe toiagul abundenţei, Se lăfăie cu mare aroganţă Ea crede cu puterea descendenţei Că este nobil snob cu importanţă. Da, iedera umbreşte câte-o casă, Dar are-n mintea ei un ideal, E alpinista rece, curajoasă, Ce urcă stânca sură ca pe-un deal. Cu degetele toate încordate În micile firide din granit, Neant pândind din faţă şi din spate Şi suspendată-n timp fără sfârşit, Doar iedera mai poate să se-nalţe În lumea asta plină de araci... Rămâne lut pe talpă să o-ncalţe Şi-n vrejuri de fasole să n-o-mbraci... ALEGE Ai de ales să-ţi fie drumul lin Între Hiperion şi Cătălin Ori dacă poţi, Rimbaud şi negustor, Sărind alternativ într-un picior. În lumea mecanismelor firave -Rotiţe baletând pe largi octave- De când te naşti şi până-n prag de stea Şotronul strigă-ntruna că te vrea. Tu lasă-te purtat de ceasul lor, Rimbaud fii seara, ziua negustor Şi n-ai să fii hulit, ci respectat, Rotiţă într-un ceas demult stricat. Degeaba strigi din ape de rugină Că-nţepenit el s-a oprit în tină. Ei văd că ceasul merge mai departe, Iluzia din valurile sparte. Să fii atunci când trebuie o stea, Măcar un colţ ascuns de-o jaluzea; Să ieşi râzând de ceasul lor bizar, Scăpat într-o baltoacă la bazar. COPIILOR MEI Ce vă rămâne de făcut În lumea ca o moară Când toate par de la–nceput Menite să vă doară? E rostul meu pe-acest pământ Să fiu aed, rapsod, Să ştiţi, în viaţă totu-i sfânt Ca pomul plin de rod. O viaţă este ca un prunc Dacă-ai sădit în ea Valori pe care nu le-arunc, Eu cred povestea mea. Poveştile ne-au încălzit Cândva copilăria Vei fi de-a pururi pedepsit De le-ai respins solia.

Poezii patriotice

Odă lui Burebista Cel dintâi şi mai mare, tu, rege, Ai făcut plaiul sfânt să se-nchege, Ai zidit temelii de granit Pentru neamul tău falnic ivit. Ai purtat glas de lup peste zări, De la ape, la munte, la mări, Sub un sceptru de legi i-ai adus Ascultându-te, toţi s-au supus. Ţi-ai trimis şi la Roma un sol, Tot sperând alte zaruri în bol, Însă soarta la ea v-a chemat Şi pe tine şi-al Romei bărbat; Ai domnit în întâiul regat, Tu prin veac ai rămas necântat, Totuşi spiritul tău ne-a condus Ca popor peste timp nesupus... Odă lui Decebal Ca puhoaie ce curg peste văi Treceau fluviul pe vase flăcăi În armură, cu soarele-n ea, Se-ndreptau înspre inima ta. O păzeau cu credinţă ostaşi; Din crenel de cetate arcaşi Au jurat că mai bine să moară Pentru inima ta şi-a lor ţară. Te-ai retras cu speranţă în munţi Să aduni alte braţe, să-nfrunţi Tăvălugul ce-n vuiet venea, Câmp şi ape, oraşe supunea. Şi-ntr-un clocot de vis dărâmat Neputând să învingi, ţi-ai curmat Nemurirea de zeu chtonian, Nu puteai să fii sclav la duşman. Din Columnă priveşti înţelept Rostul Daciei noi, rostul drept. Tăvălugul ne-a dat din tării Forţe noi să-nfruntăm vijelii. Ne veghezi peste veac fără moarte, Tu eşti soare ce raze ne-mparte, Eşti un clocot, un vuiet, un dor, Rege dac, veşnic nemuritor! Kogaionon Floare de colţ Ruptă din bolţi De vechi ruine Vino cu mine Pe munte sfânt; Sub aprig vânt Zeu se arată Să-mi fie tată Şi în săgeată Solia toată Am aruncat: Gând acceptat Să ne înveţe Grele poveţe Din vechi ruine Lup să suspine Şi spre zenit Am azvârlit Câte-o săgeată- Stropii se-arată. Preot şi rege Ne dă o lege: Unu şi doi Mor pentru noi. Nemuritor Suflet de dor, Unu şi doi Sunt tot cu noi. Kogaionon, Sine qua non, Preot şi rege El înţelege... Odă lui Ştefan cel Mare Sună toaca în amiază, Clopotele te veghează. De sub lespezi încrustate Ne trimiți rostiri curate. Îți răsună-n mânăstire Pasul, ultima grăire, Când urmașilor le lași O Moldovă de ostași. O Moldovă de răzeși, Flăcăi mândri și aleși , O Moldovă prea bogată, Liberă ca și o fată. Cu livezi, cu vii, cu grâne, Cu cirezi, cu oi la stâne, Cu păduri și ape multe, Vântul buciumul s-asculte. O Moldovă de codane, Cu cosițele bălane, Ca albinele în stup, Care miere dulce-aduc. Sună toaca în amiezi, Tu la Putna ne veghezi Și Moldova, fata ta, Te-ar dori din nou cu ea. 1 Decembrie E mare sărbătoare azi în ţară, Decembrie întâi, o zi cu soare. Pe vatra vechii Dacii, milenară, Români, veniţi la sfânta adunare! Din Alba Iulia ne vine zvonul, Un zvon aprins, de buciume purtat, Căci de la Burebista ori Brav Domnul Acelaşi dor din veacuri l-am oftat. În ziua-aceasta soarele-i mai vesel Şi gerul iernii parcă-i mai domol; În inimile noastre arde-un ţel, Purtat prin vremuri de-al simţirii sol. Războiul crud ne-a măcinat fiinţa, Dar sufletul rămas-a pur şi sfânt; A venit vremea să-mplinim dorinţa Şi să rostim un trainic legământ. Din mii o sută voci am vrut să sune Peste milenii numele ei drag Şi mult visata Românie-n lume Cu toţi românii ei să stea sub steag. Întâi Decembrie - o zi de foc, Când Alba Iulia sună de glasuri, Când inimi de români strânse-ntr-un loc Au devenit istoriei talazuri. Cu-un singur glas, din miile de piepturi, Numele drag al patriei rostiră Şi în sfârşit îşi câştigară drepturi Cei ce din veac Ardealul locuiră! Dobrogei la zi aniversară Bătrân ţinut de ape ocrotit, De multe seminţii ai fost poftit! Ne spune Herodot că în vechime Un împărat persan a dat de tine. Când grecii corăbieri au poposit, Oraşe noi la mare ţi-au zidit; Din liră ţi-au cântat în temple albe, În amfiteatre purtai straie dalbe. Romanii şi-au trimis al lor poet Să-i cânte Mării Negre un duet, Al Tristelor şi Ponticelor rime, Melancolia dorului s-anime. Ai fost şi vatră veche de credinţă, Ai tăi întâi creştini cu biruinţă Şi-au dus cu cinste crucea lor de piatră, Îngenunchiaţi prin vremuri să răzbată. Ţi-a dat apoi un nume Dobrotiţă, Ori poate fiica lui cu grea cosiţă De grâne aurii cu unde line, Sub briza mării-albastre şi senine. Iar Mircea cel Bătrân te-a înălţat, Cetăţi de apărare el ţi-a dat, Dar vântul Semilunei te-a găsit, Sub iatagane de spahii te-ai prăbuşit. Sultanul cel păgân când te-a râvnit, El paşalâc prin veacuri te-a sortit Şi dobrogenii astfel s-au plecat, Dar vatra şi credinţa şi-au păstrat. Un val prielnic marea a adus, De patru veacuri jumătate-apus Când roşiorii-n lupte s-au jertfit Să-i deie ţării sceptrul regăsit. Şi regele-a păşit apoi semeţ, Călare-n fruntea oştii, îndrăzneţ, Ca Dobrogea, ţinut scăldat de apă, La pieptul României să încapă. În evul tău cel nou ce-a început, Tărâm prea blând de ape şi de lut, Cusut ai fost c-un pod de ţara-mamă Spre-a scrie o istorie de seamă. Ca azi să ne-nchinăm la chipuri care, Preacunoscute şi nepieritoare Ţi-au desenat destinul potrivit, Bătrân ţinut de ape ocrotit! Ostaşilor români de ziua independentei Dorobanţi şi roşiori, Bravi ostaşi ai ţării mele, Aţi luptat învingători, Cucerind redute grele. Lupte aprige la Plevna, La Smârdan ori la Vidin, Au aprins în suflet râvna De-a–mplini un plan divin. Dacă ţara vă vrea vajnici Să luptaţi spre libertate, Aprigi, mândri, dârji şi falnici, Nu vă speriaţi de moarte Ziua voastră e aproape, Zi din maiul înflorit, Cerul vrea să vă adape Flori pe piept din mal ivit. Cerul vrea să vă aducă Un omagiu de culori, Să se-audă–n văi şi-n luncă Marşuri, vesele cântări. Bravi ostaşi ai ţării mele, Dorobanţi şi roşiori, Cucerind redute grele. Voi aţi fost învingători! Ziua Victoriei A fost un măcel, a fost o oroare, Au fost pagini roșii de gravă eroare, Te-ntrebi cu uimire de om cumpătat Ce minți de nebuni au gândit grav păcat? Te-ntrebi dacă lumea întoarsă spre ea Putea să conceapă urgie mai grea, Când roșu și verde jucau rol extrem, Când lumi se zbăteau între bombe ce gem O zi minunată de soare-a venit, O zi dintr-un mai în petale-nvelit, S-au stins focuri grele și aprige uri, Popoare–nvățat-au să îngroape securi, Pe blânda planetă, bătrân continent Si-a–ntins pacea caldă. dorită fervent. Zilei Europei Soarele primăverii strălucea mai tare, Inalții bărbați plănuiau pacea între popoare. Nu era un vis de neîmplinit, Zenitul nu mai părea nesfârșit Mocnitele pricini de secole duse Păreau să dispară de soare supuse, Sub steagul albastru cu stele-aurii Acorduri sunau din ,, Oda bucuriei’’. Trecut şi viitor Dar de ce-ar avea doar alţii Azi trecut şi mari eroi Când în piept ne arde încă Un stindard de nobil soi? Şi de ce să nu-nţelegem Că-ntr-o lume în unire Fiecare-avem un nume, O credinţă şi o fire? De ce trebuie întruna Să privim Apus sau Est Când în inimi sunt ascunse Cutezări de Everest? Nu suntem noi miez de lume, Nici hotar şi nici genune, Dar avem un rost prin veacuri, Printre oameni, printre nume. Să nu facem ca trecutul Să ne fie hop, ci punte Spre o lume viitoare Care pune preţ pe frunte! Fratelui meu basarabean Te-a adoptat cândva divinitatea, Ai fost urmaşul unui neam de voievozi, Azi îţi afirmi cu greu identitatea, Te pierzi printre neoameni şi irozi. Te-au obligat să-l uiţi pe Ştefan-vodă, Să uiţi să scrii, o doină să asculţi, Ţi-au dat ceasloave cu rusească odă, Neromâneşte tu să creşti inculţi; Să spui că moldoveană ţi-e averea, Că mersul vremii trebuie oprit, Că Prutul n-o să sece de durerea Că limba ta şi port ţi-au pângărit! Tu, frate dintre apele durerii, Ce azi te vrem român cu orice preţ, Te chem cu bucuria revederii Să facem pod de flori pe Prut măreţ! Să scriem peste braţele de ape Acelaşi sfânt şi din străbuni un nume, Tu, frate, de pe estica cetate, Ce-ai stat de strajă la hotar de lume! Să facem România ca o altă Mesopotamie, a timpurilor noi, Să desenăm cu inima o hartă În care să trăim şi noi şi voi!