Domnului profesor PANAIT I. PANAIT, omagiul meu la frumoasa aniversare!

Domnului profesor PANAIT I. PANAIT, omagiul meu la frumoasa aniversare! Sunt printre binecuvântații de Dumnezeu care au avut șansa de a studia cu acest minunat PROFESOR UNIVERSITAR, un om cu har, de o blândețe și o remarcabilă înțelepciune, de un calm și o cultură nemaiîntâlnită, de o frumusețe sufletească molipsitoare. I-am fost studentă la cursurile de ISTORIE MEDIEVALĂ ROMÂNEASCĂ, la cele de ARHEOLOGIE MEDIEVALĂ, la cursul special de ISTORIA DOBROGEI și deasemenea mi-a îndrumat redactarea și prezentarea lucrării de licență ,,ÎNCEPUTURILE URBANIZĂRII MEDIEVALE LA DUNĂREA DE JOS'', totodată a fost profesorul care ne-a încântat cu seminariile în care nu lipseau diapozitivele, cu explicațiile despre arhitectura ecleziastică românească; deasemenea știu că ani de-a rândul a păstorit cu cinste Muzeul de Istorie al Municipiului București și a coordonat săpăturile arheologice din Centru Vechi sau din zonele limitrofe Bucureștiului, dumnealui este PROFESORUL care ne-a înlesnit audierea unui alt mare istoric, descendent din logosul lui Nicolae Iorga, Dumitru Almaș, pe care eu personal îl consider o personalitate- chintesența între ISTORIC ȘI POVESTITOR de talia lui Mihail Sadoveanu. Domnul Profesor PANAIT I. PANAIT mă încântă și azi la emisiuni TV ale postului Trinitas TV; DOMNULUI PROFESOR ÎI UREZ ÎNCĂ O DATĂ MULTĂ SĂNĂTATE ȘI BUCURII ȘI SĂ NE LUMINEZE ÎN CONTINUARE SPIRITELE CU LUMINA DIN SUFLETUL DUMNEALUI! O fostă studentă, azi mamă de trei copii și umilă profesoară de liceu-ciclul inferior, GIGI STANCIU DRĂGHICI

CONTRIBUŢIA GÂNDIRII MEDIEVALE LA DEZVOLTAREA LOGICII

UNIVERSITATEA ANDREI ŞAGUNA FACULTATEA DE PSIHOSOCIOLOGIE SPECIALIZAREA PSIHOLOGIE R E F E R A T DISCIPLINA : LOGICA TEMA : CONTRIBUŢIA GÂNDIRII MEDIEVALE LA DEZVOLTAREA LOGICII COORDONATOR, Conf. univ. NICOLAE DRĂGOI STUDENT, DRǍGHICI [STANCIU] GIGI Anul I, Grupa II CONSTANŢA 2006 CUPRINS 1 INTRODUCERE.p 3 2 SCURTE CONSIDERATII PRIVIND LOCUL LOGICII IN CADRUL STIINTELOR. DEFINITIE. APARITIA LOGICII p 4 3 PROBLEME GENERALE ALE LOGICII IN EVUL MEDIU.p 5 4 NEOPLATONICIENII: PORPHIRIUS SI BOETHIUSp 6 5 LOGICIENII ARABI : AL FARABI, AVERROES, AVICENNA P 7 6 LOGICA LUI ROGER BACON, DUNS SCOTT, ROSCELIN SI WILLIAM D’ OCCAM – NOMINALISMUL p8 7 REALISMUL LUI ANSELM DE CANTERBURY, ALBERT MAGNUS SI TOMA DIN AQUINO p9 8 CONCLUZII p 11 9 BIBLIOGRAFIE p12 1. INTRODUCERE Pentru a intelege mai bine orice conceptie stiintifica, orice paradigma, este intotdeauna absolut necesar sa se cunoasca evolutia in timp a acesteia, cu alte cuvinte istoria ei, deoarece doar prin studiul acesteia putem intelege cum s-a ajuns in zilele noastre la noua conceptie sau paradigma a stiintei. Studiul logicii in decursul timpului ne ofera pretioase informatii despre acei ganditori din diferitele epoci istorice care au inteles mecanismele si legile gandirii corecte in functie de nivelul cunoasterii umane la acel moment istoric, al modului de concepere a lumii in general . Pentru a putea fi obiectivi in aprecierea modului de gandire a oamenilor unui timp istoric trecut, trebuie sa ne aplecam asupra teoriilor lor cu interes, cautand sa eliminam orice influente doctrinare referitoare la epoca istorica sau mod de gandire. Evul Mediu a fost considerat multa vreme evul intunecat pornind de la ideea ca teologia ca si conceptie si Biserica, inteleasa ca si institutie, au dominat gandirea umana impiedicand dezvoltarea ei fireasca, rationala. Intelegerea mecanismelor gandirii religioase, desi nu constituie obiectul acestui referat, ne permite sa afirmam ca in aceasta perioada a evolutiei omenirii, logica nu a stagnat, ca si filosofia, din care isi trage sevele, nu a regresat, ci dimpotriva s-a imbogatit simtitor prin contributia unor teologi de seama, care au continuat si imbogatit gandirea clasica greceasca, indeosebi opera lui Aristotel, creatorul logicii formale. In antichitate aceasta stiinta nu a purtat numele pe care il stim azi, cel de logica, ci pe cel de dialectica sau canonica , abia in Evul Mediu fixandu-se definitiv acest termen. Aceasta s-a datorat faptului ca in epoca medievala se preciza clar si continutul acestei discipline, delimitandu-l de cel al celorlalte stiinte. Scolasticii , ganditori ai Evului Mediu, au dat logicii (λογος), care in greaca insemna ratiune, calcul, si sensul de cuvant, discurs, in latina fiind sermo, de aceea logica lor se numea Scientia sermocinalis. Prezentul referat isi propune o succinta prezentare a problematicii logicii in Evul Mediu, a principalilor ei reprezentanti si a contributiei lor la dezvoltarea gandirii umane despre gandire. 2.SCURTE CONSIDERATII PRIVIND LOCUL LOGICII IN CADRUL STIINTELOR. DEFINITIE. APARITIA LOGICII Stiinta formelor gandirii corecte, a mecanismelor pe care gandirea le aplica atunci cand argumenteza, logica are un rol foarte important in cadrul stiintelor in general, deoarece orice stiinta nu este decat o logica aplicata unui domeniu al realului. Diversele domenii stiintifice sau practice au nevoie cu necesitate de interventia ordonatoare a logicii, care defineste, clasifica, stabileste relatii, desfasoara rationamente inductive si deductive, isi demonstreaza sau argumenteaza tezele. Stiinta isi propune sa cunoasca : ,, legile de producere a obiectelor, fenomenelor, proceselor din mediul natural si social al omului, legile prin care omul reflecta in constnta sa legile obiectve de producere si dezvoltare a obiectelor, fenomenelor si proceselor realitatii inconjuratoare, formele si legile prin care gandirea structureaza rezultatele obtinute in procesul de reflectare.’’ Logica este una dintre stiintele speciale , o stiinta –instrument in slujba celorlalte. Diferenta dintre logica si teoria cunoasterii , ca si de orice stiinta speciala, este aceea ca are caracter formal, adica informatiile furnizate de logica sunt scheme si forme in care sunt si pot fi structurate rational continuturile de cunoastere. Logica studiaza, deci, gandirea umana intr-un mod diferit de cel al psihologiei, care o considera un proces psihic, o proprietate a creierului omenesc, studiaza modalitatile prin care ne ordonam rational cunoasterea. Termenul logica deriva din grecescul ,,λοςος’’, desemnand cuvant, discurs, ratiune, rationalitate. Etimologic deci inseamna stiinta rationarii corecte., a corelarii informatiilor, a punerii in relatie a doua sau mai multe judecati pentru a obtine o alta noua. Pornind de la doua premise, doua judecati anterioare, se ajunge la o concluzie, o noua judecata. Materia logicii este, dupa unii autori, ,,forma consecintelor si corectitudinea lor’’ , deci logica nu e o stiinta speculativa , ci una practica. Logica a aparut din filosofie, ca si multe alte stiinte, in epoca de aur a culturii, in Grecia antica. 3. PROBLEME GENERALE ALE LOGICII IN EVUL MEDIU Denumirea de logica pentru stiinta gandirii corecte s-a impus prin scolile filosofice de dupa Aristotel, in concurenta cu alte denumiri ca dialectica sau canonica. In Evul Mediu s-a realizat cunoasterea mai aprofundata a logicii clasice grecesti, indeosebi cea a lui Aristotel, incat s-a ajuns la ceea ce s-a numit ,,cearta universaliilor’’ care a dus la doua orientari , nominalismul si realismul. Problema aparuse inca din antichitate, in scoala pitagoreica, apoi in ,,doctrina ideilor’’ a lui Platon, in ,,doctrina categoriilor’’ lui Aristotel, ca in Evul Mediu sa se accentueze in acea ,,disputa a universalelor’’, adica teoriile cu privire la natura universalului si a relatiilor acestuia cu individualul. Solutia nominalista consta in modul de tratare din punct de vedere lingvistic al termenului de ,,universalia’’[specias, genera]. Nominalistii considera ca nu exista decat indivizi [res discreta]. Lucrurile individuale au existenta reala, generalul nu exista nici separat , nici in lucruri, iar notiunile generale [universale] nu sunt decat simple cuvinte, nume ale lucrurilor [,,universalia sunt nominalia’’]. Nominalismul a subminat formalismul excesiv al scolasticii, autoritatea bisericii, ,,pregatind cadrul teoretic pentru aparitia stiintelor experimentale’’. Realismul considera ca notiunile generale , abstracte constituie realitati de sine statatoare cu caracter spiritual, anterioare lucrurilor individuale, independente de acestea, ca si de activitatea intelectului uman, deci ca ,,universalia sunt realia’’ [universalele au realitate]. Conceptele sunt in cele din urma realitate,corespund realitatii, dar existenta lor ca atare este abstracta, mentala, si astfel apare o alta varianta a celebrei dispute a universaliilor, cea a conceptualismului. ,,Disputa universaliilor’’, care la inceput parea afi o simpla chestiune de terminologie a logicii, fara o conexiune cu alte domenii , cu institutii , cu realitati concrete, in realitate avea – prin implicatiile ei logice- o considerabila importanta practica.Cand doctrina nominalista se aplica la Dumnezeu Trinitatea-in acceptia dogmei una si indivizibila-devenea scindata in trei persoane..’’ 4. NEOPLATONICIENII : PORPHIRIOS SI BOETHIUS Porphirios [ 232-304 ] a fost filosof grec neoplatonician, succesor al lui Plotin, exeget si continuator al operei acestuia, pe care o continua prin teoria sa asupra ,,existentului si incorporalului ”. In lucrarea „Introducere la categoriile lui Aristotel- Isagogé ”, neoplatonismul se imbina cu elemente ale logicii lui Aristotel; aceasta lucrare a fost cea mai citita opera in Evul Mediu occidental, ea aflandu-se la originea celebrei ,,dispute a universaliilor”, de fapt problema scolasticii, a intaietatii nominalismului sau realismului. De la pasajul foarte cunoscut al lui Porphirios (Porfir, dupa alti autori),cu care incepe scrierea Isagogé-lor, Prooemium, in care se spune:,,De generibus et speciebus illud quidem sive substant sive in nudis intellectibus posita sint, sive subsistentia corporalia sint an incorporalia, et utrum separata a sensibus posita et circa haec consistentia dicere recusabo; altissimum mysterium est hujus modi et majoris indigens inquisitionis (,,Despre genuri si specii voi evita sa caut daca exista in ele insele, ori exista numai ca pure notiuni ale intelectului ,sau daca au o existenta corporala sau incorporala si daca au o existenta separata de simturi sau numai in lucrurile sensibile; este o enigma foarte profunda , care ar necesita o alta cercetare mai intinsa decat aceasta”) se ajunge la problema legaturii indiscutabile intre limbaj si gandire. Boethius [480-524 ] a fost filosof roman, adept al idealismului platonician; a comentat si a tradus in latina opere aristotelice si ,,Introducerea’’ lui Porphirius la ,,Organon’’-ul Stagiritului; el reuseste sa faca o sinteza a traditiei exegetice grecesti din secolele III si IV dar fara originalitate,iar in lucrarea ,,Despre mangaierile filosofiei’’, inspirata de platonism si de stoicism , Boethius gaseste rosturile benefice ale filosofiei versus crestinism. O contributie remarcabila si-a adus acest logician si filosof medieval in ilustrarea raporturilor existente intre judecatile A, E, I, O , fixandu-le intr-o schema logica, denumita patratul logic sau patratul lui Boethius, reliefand raporturile de contrarietate, subcontrarietate, subalternare si contradictie. El reprezinta deci un alt moment important in evolutia logicii medievale, a logicii in general. 5. LOGICIENII ARABI : AL FARABI, AVICENNA , AVERROES Al Farabi [ 870-950 ] a fost cel mai important logician al arabilor , profesor la Bagdad, numit ,,al doilea magistru’’, primul fiind socotit Aristotel. El se deosebeste de toti filosofii care l-au precedat prin doua conceptii : suprematia filosofiei fata de religie si neadmiterea creatiei lumii ex nihilo. Prin el logica aristotelica patrunde in lumea islamica, el socotind ca logica este ,, instrumentul’’ sau ,,scoala’’- riyadah--prin care gandirea se pregateste pentru filosofie.Scopul logicii este sa dea reguli prin care sa sesizam adevarul propozitiilor, fie prin intuitie, fie prin demonstratie.Unele din adevaruri nu necesita dovezi, cum e propozitia ,,intregul e mai mare decat partea’’(,,omne totus est maius sua parte ’’). Intelectul are o putere de a verifica un adevar , iar acesta este logos-ul fixat in minte ; logos-ul expresiei este exterior, apare prin cuvant ; deci exista doua moduri de a dovedi ceva: ,,judecata in expresie si ratiunea in minte’’(,,sermo in voce , ratio in mente’’). Avicenna [ 980-1037 ] , filosif tadjic- persan, medic si cercetator al naturii, a dezvoltat in mod creator unele din elementele viabile ale gandirii lui Aristotel. Supranumit ,,printul –ra’is’’, ,,al treilea Aristotel’’, a scris enorm in araba si persana . El integreaza , completeaza opera lui Aristotel cu neoplatonismul. Recunoaste trei moduri de existenta pentru universalii: ante multiplicitatem,principiul divin, in multiplicitate, realitatea naturala, post multiplicitatem, universalul degajat de gandire printr-un act de abstractie. Averroes [1126-1198 ] a fost medic, jurist , om de stiinta si filosof arab, a scris in limba sa ,dar azi exista si in traducere latina si ebraica destule texte din timpul sau; el si-a propus sa comenteze intereaga opera lui Aristotel, in trei mari lucrari: ,,Marele comentariu’’, ,,Comentariile medii’’ si ,,Compendiu sau parafraze’’,considerand ca exista doua adevaruri, unul datorat cunoasterii intuitive, divine, realitatea nuomenala , si unul datorat cu umane, realitatea fenomenala. Prin aceasta conchide ca logica este o ,,arta directiva’’, ajutatoare tuturor stiintelor. fenomenala. Prin aceasta conchide ca logica este o ,,arta directiva’’, ajutatoare tuturor stiintelor. 6. LOGICA LUI ROSCELIN, DUNS SCOT, ROGER BACON SI WILLIAM D’ OCCAM – NOMINALISMUL Roscelin [1050-1120 ] este socotit in general primul nominalist, dar din opera sa nu s-a pastrat decat o scrisoare catre elevul sau Abelard,doctrina sa fiindu-ne cunoscuta prin intermediul adversarilor care il combat cu inversunare, ne este foarte dificil sa o rezumam exact.Una dintre cele mai grave acuzatii care i s-au adus operei sale este cea referitoare la acel ,, triteism’’ Dupa el problema dogmei crestine a trinitatii ar avea rezolvarea fie prin faptul ca exista o singura persoana divina, fie ca sunt trei persoane distincte, si nu parti ale unui intreg. Prin el nominalismul reduce realitatea la indivizii concreti, pe care ii cunoastem prin contact empiric. Duns Scot [1265-1308 ] a fost calugar franciscan , profesor la Oxford, Paris si Colonia, desfasurand o activitate filosofica plina de subtilitati. In problema universaliilor recunoaste tripla lor existenta ca si cei din timpul sau, dar considera ca aceste universalii nu sunt,, fictiones intellectus’’, ele sunt rezultatul unor operatii logice.Acest filosof vede o legatura esentiala intre logica si metafizica,logica studiind existenta asa cum apare ea in sufletul omului, iar filosofia studiind existenta ca si existenta. Principiul individuatiei este de ordin calitativ, metafizica si teologia sunt reduse la logica si la problemele de logica , deci existenta individuala e redusa , explicata prin existenta specifica. William d’ Occam [1280-1349 ] a fost si el calugar franciscan, nominalist pur,criticand intelectul care functioneaza direct si intuitive, caci nu exista decat stiinta universalului. Fondul cunoasterii il constituie intiutia,care apare din contactul direct cu obiectele, care sunt individuale si nu universale, deci universalul este in intelect, e actul intelegerii, un semn, universalul este o functie , un simbol,o creatie a mintii noastre. Roger Bacon [1561-1626] numit ,,doctor mirabilis’’, savantul minunat, pentru eruditia sa , profesor la Universitatea din Paris, face o apropiere intre logica , gramatica si matematica, o noutate pentru epoca sa, deosebind doua moduri ale universalului: ceea ce e comun indivizilor, species singularis, si slabiciunea intelectului uman, species universalis, care pleaca totusi de la prima, aceasta fiind realitatea. 7. REALISMUL LUI ANSELM DE CANTERBURY, ALBERT MAGNUS SI TOMA DIN AQUINO Anselm de Canterbury [1033-1109 ] a fost episcop si filosof catolic , nascut la Aosta (Italia), fiind supranumit ,,parintele scolasticii’’, deoarece a pus idealismul platonic in slujba dogmaticii catolice,a demonstrat existenta lui Dumnezeu prin ideea de perfectiune, iar in domeniul logicii este considerat principalul teoretician al realismului, deci al conceptiei ca universaliile sunt reale, inspirate din existenta cruda, adevarata. Este celebru pentu ,,argumentul ontologic’’, iar in lucrarea ,, De grammatico’’trateaza chestiuni de logica, despre silogismele corecte,. La el universaliile au o existenta in sine, nu sunt indivizi, sunt exemplare ale lucrurilor,si constituie o lume in sine,realismul sau fiind transcendental. Albert Magnus (1193-1280) a fost un spirit enciclopedist, supranumit ,,doctorul universalis’’, din cauza vastitatii si a multilateralitatii cunostintelor sale. Dupa ce a studiat la Padova , Bologna , Freiburg, Colonia, el devine profesor si preda cursuri la diverse universitati: Freiburg, Colonia, Regensburg, Strassbourg, fiind chemat si de cancelariatul Universitatii din Paris, functie pe care o refuza. El concepe un plan vast pe care il avusese altadata si Boethius si Avicenna, anume sa dea Occidentului ,,totalitatea stiintei grecesti , adica pe Aristotel’’ca si pe cea a arabilor si a evreilor. Scrierile lui logice, grupate sub titlul general ,,Logica sive philosophia rationalis’’ contin intreaga stiinta logica a timpului . El concepe universaliile trimodal, ca si arabii, ca si urmasul sau, Toma D’Aquino: ante rem, in re , post rem .Universalul este forma la orice nivel s-ar gasi, deoarece logica e formala , logica formalis, iar problemele legate de universalii , desi apartin metafizicii, inteleasa ca prima filosofie, nu pot fi separate de logica. Universaliile ante rem sunt cauzele lucrurilor, cele in ipostaza in re au o functie potentiala, iar cele post rem au forma abstracta, avand drept principala caracteristica pe cea de comunicabilitate. Toma din Aquino [1225-1274] , considerat de Biserica Catolica de azi drept principalul ei teoretician, numit pentru aceasta Sfantul Toma, a fost filosof si teolog, cel mai de seama reprezentant al scolasticii catolice. Calugar dominican, discipol al lui Albertus Magnus, a predat filosofia la Paris, Roma, Bologna si Neapole. Fiind continuator al logicii formale aristotelice, Sfantul Toma aborda realitatea ,, in lumina principiilor analogiei si non–contradictiei, urmarind sa integreze gandirea Stagiritului in orizontul conceptiei crestine despre lume.’’ Pentru a defini obiectul logicii, Doctorul Angelic, cum mai este denumit Sfantul Toma, recurge la una din expresiile: ens rationis ,intentio secunda, relatio rationalis. Entitatea rationala se deosebeste de entitatea reala deoarece ens, entitatea, fiinta, nu inseamna esenta [quiditatea] , ci actul fiintarii, fiintarea in act. Nu toate lucrurile gandite isi au corespondentul in realitate, creatiile fanteziei nu au un temei real. Logica este formala deoarece se ocupa de entitatile rationale, ea are functia de a calauzi actele mintii pentru ca sa poata gandi si rationa corect, spunea ganditorul medieval. Din punct de vedere teologic, conceptia tomista despre logica este utila in ceea ce priveste analogia dintre numele divine si rationamentele si concluziile teologice si datorita pozitiei adoptate in problema universaliilor, situata intre ultrarealism pur si formalism pur. Logica tomista se ocupa nu de concepte goale sau inchipuiri pure, nici de entitati extra mentale, ci de concepte care isi au temeiul lor in lucruri. Daca la Aristotel conceptul (λογος) se identifica intotdeauna cu esenta (adica substanta, realitatea lui) , la Toma d’Aquino se identifica fie cu cuvantul interior, pastrat de memorie, fie cu ideea, adica obiectul gandirii la momentul prezent. Totusi nu este vorba aici de identificarea conceptului cu Ideile pure ale lui Platon , ci este o noua viziune in spiritul scolii stoice,care spune ca la baza conceptului sunt senzatiile, garantia realitatii conceptelor. Universalul are la Toma , ca si la arabi, o tripla existenta: ante rem, in rem si post rem,ceea ce inseamna ; universalul are o existenta in intelectul divin, o existenta materiala si una doar in actul gandirii. Influentat de neoplatonism, Toma concepe intelectul uman ca o imagine imperfecta a intelectului divin.,, Principiul individuatiei’’ este materia cuantificata,[...] o marime discreta, limitata in timp si spatiu. 8. CONCLUZII Logica Stagiritului , faimosul ,, Organon’’, preluata si dezvoltata de filosofii medievali, ai scolasticii, a reprezentat un pas inainte in evolutia stiintei gandirii, intrucat ,,disputa universaliilor ’’ le-a permis acestor ganditori sa aprofundeze studiul notiunilor. Desi a servit ca suport al demonstratiei existentei divinitatii, desi a fost ca si filosofia ,,ancilla theologiae’’, logica medievala este un moment de referinta in evolutia stiintei care serveste , fundamenteaza si organizeaza toate celelalte stiinte . Acea divergenta privind intaietatea ,,universaliilor’’, privind realitatea sau nominalitatea lor, a fost oarecum mediata de conceptualism, dar fiecare si-a dovedit valoarea prin faptul ca a argumentat un anume mod de gandire, in fond modul idealist sau materialist. ,,Dupa cum esenta are doua moduri de a fi, una reala si una mentala , tot la fel si universalul , care , in consecinta, se numeste universal metafizic si universal logic. Universalul metafizic inseamna comprehensiune, sau totalitatea caracteristicilor cuprinse in semnificatia unui concept. Universalul logic inseamna extensiunea sau numarul subiectelor la care este predicabil. Extensiunea unui concept este invers proportionala cu intelegerea (comprehensiunea) sa. ” Deci logica Evului Mediu corespunde intru totul epocii, caracterizata de aplecarea spre religie,spre crestinism, spre divinitate. Ea se caracterizeaza prin ,,pedanteria si sterilitatea’’ care vor fi inlocuite de retorica Renasterii. Totodata ea face loc dezvoltarii viitoarelor stiinte experimentale, intelegand adevaratul sens al cunoasterii umane, continua ,,lupta’’ intre vechi si nou. 9.BIBLIOGRAFIE 1-- *** ,, Dictionar de filosofie’’,(1978), Editura Politica, Bucuresti 2--***,,Dictionar de logica’”‚(1985), Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti 3--*** Wilhelm Danca, (2002), Logica filosofica. Aristotel si Toma de Aquino, Editura Polirom, Iasi 4-- Nicolae Dragoi ,(2002),,Logica’’, Editura Fundatiei Andrei Saguna, Constanta 5-- Ovidiu Drimba,(1990),, Istoria culturii si civilizatiei’’, vol III, Editura Stiintifica, Bucuresti 6 --Anton Dumitriu,(1993) ,,Istoria logicii” ,vol II, Editura Tehnica, Bucuresti 7 --Mircea Adrian Marica,(2005),, Logica generala. Fundamentele gandirii critice’’, editia a III a, Editura Muntenia, Constanta

Potențialul agresiv al elevilor de gimnaziu și liceu

Gigi Stanciu* Introducere Violența școlară este un fenomen extrem de complex, cu o determinare multiplă: familială, societală, școlară, personalăși culturală. Ea se prezintă ca un ansamblu specific de forme de violență care se condiționează reciproc și au o dinamică specifică: violența importată din afara școlii, dar și violența generată de sistemul școlar, violența adulților împotriva elevilor dar și violența elevilor împotriva profesorilor. Acest fenomen este greu de evaluat atât la nivel național cât și la scară mondială, este greu de estimat, deoarece violența fizică poate fi interpretată ca o problemă internă, ce trebuie rezolvată prin mijloace interne mai degrabă decât prin apelul la forurile competente. Violența în școală este o expresie a violenței din societate; când violența se produce în școală, ea conduce și la alte consecințe alături de prejudicii, victimizare, uneori moarte; violența din școală reduce șansele elevilor de a-și dezvolta personalitatea pe deplin și de a dobândi o educație de calitate. De aceea este foarte necesară cunoașterea particularităților individuale si de vârsta ale puberilor și adolescenților pentru a preîntampina eventualele lor descărcări agresive pe fondul prezenței unui potențial agresiv specific vârstei și influențat de factori externi. 1. Definirea conceptului de agresivitate; agresivitate versus violență Auzim deseori despre comportament agresiv și comportament violent, despre manifestări agresive și violente, despre limbaj agresiv sau violent, despre jocuri agresive sau violente ba chiar imagini agresive sau volente. O distincție între ele ar fi necesară. Agresivitatea este o trăsătură a tuturor ființelor vii necesară pentru a supraviețui. Cu toții luptăm, atacăm, ne apărăm, distrugem, înfrângem; există manifestări pozitive ale agresivității, cum sunt concurența, întrecerea, competiția, ambiția, lupta, sportul și altele. Fiecare are nevoie să găsească asemenea manifestări pentru a ,,folosi" agresivitatea care se cere descărcată; aceste manifestări pozitive trebuie găsite sau învățate. Ȋn cu totul altă situație se află violența. Ea are un caracter impulsiv și distructiv și are un obiect țintă. Este vorba despre o manifestare care apare ca urgentă, de neamânat, ce trebuie să se întâmple aici și acum. Subiectul nu o poate controla, nu o poate amâna cel mai adesea. Datorită urgenței sale, uneori ținta care este vizată este schimbată cu o alta care se afla la îndemână. Chiar dacă ostilitatea este îndreptată împotriva unei persoane sau situații, persoana exercită violența asupra alteia doar pentru că aceea a fost în momentul respectiv acolo. Ȋn categoria manifestărilor violente se înscriu toate tipurile de jigniri, înjurături, lovituri, amenințări și altele care produc atingere fizică sau psihică celor din jur. Violența nu este neapărat conștientă sau voită, putând vedea cu ușurință oameni care nu știu ce fac in momentul respectiv, care fac ,,din greșeala" sau care nu estimează consecințele acțiunilor lor. 2. Teorii ale agresivității Adolescența este o perioada de transformări pe plan social, fizic și psihic. Transformările fizice care încep la pubertate sunt adesea foarte brutale și adolescenții le trăiesc ca pe o mare metamorfoză. Transformările pot determina sentimente de jenă, timiditate, refuzul comunicării etc. Deosebit de important în această perioadă este relația pe care adolescentul o are față de propriul său corp aflat în transformare. Legat de acest aspect asistăm la preocupări deosebite în ceea ce privește machiajul, coafarea părului, îmbrăcămintea. Emoțiile se manifestăîn această perioadă cu un mare dinamism. Au loc treceri bruște de la stări de fericire la stări de descurajare sau deprimare, de la sentimentul de putere la cel de îndoială, de scădere a stimei față de sine. Pentru a face față acestor emoții, adolescenții dezvoltă reacții de agresivitate și de opoziție față de tot ceea ce înseamnă autorități. părinți, profesori, instituții. Sub aspect temporal, adolescența, este perioada de vârstă situată între copilărie, pe care o continuă, și vârsta adultă, respectiv între 12 – 13 ani și se termină între 18 – 20 de ani ( acestă încheiere sau terminare este relativă, deoarece atât apariția cât și durata adolescenței variază în functie de sex, rasă, condiții geografice și mediul social – economic). Este o perioadă de restructurare afectivă și intelectuală a personalității. Ea este caracterizată ca o perioadă ingrată, ceea ce scoate în evidență faptul că este dificilăși pentru adolescenții insiși cât și pentru cei care se aflăîn contact cu adolescenții. Pe plan psihologic putem reține în principal următoarele trăsături de care este marcată adolescența: căutarea identității de sine, căutarea unui set personal de valori, achiziția abilităților necesare pentru o bună interacțiune socială, câștigarea independenței emoționale față de părinți, nevoia de a experimenta o varietate de comportamente, atitudini și activități. A. Factorul familial Implicarea educației de tip familial în geneza devianței a fost afirmată încă din secolul trecut de Cesare Lombroso în ,,Omul delincvent’’. Cercetări mai noi privind rolul familei in etiologia devianței au identificat o diversitate de factori cauzali cum ar fi socializarea, climatul afectiv, coeziunea familială, statusul economic și cultural etc. Ancheta socială efectuată de A.Bandura și H.R.Walters confirmă faptul că adolescenții agresivi provin, de regulă, din familii în care părinții înșiși sunt agresivi, și metodele disciplinare sunt neadecvate, fiind deseori brutale. Studiile privind relațiile dintre tatăl tiran și adolescenți menționează faptul că adeseori pot avea loc conflicte care pot sfârși printr-o ruptură a relațiilor cu părinții și fuga de acasă a adolescentului, precum și prin vagabondaj. Climatul socio-afectiv și moral al familiei este mult mai perturbat atunici când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate si de antecedente penale. Adolescenții proveniți din familii cu perturbări ale climatului moral, socio-afectiv și cu o atmosferă conflictuală se pot asocia mai ușor grupurilor delictogene. B. Factorul individual Factorii individuali sunt grupați in două categorii: factori constituționali, dependenți de zestrea ereditară și de structura neuro-psihică ( debilitate mintală, hiperemotivitate, autism, tendințe agresive) și de unele particularități ale personalității (diferite tulburări de caracter sau atitudini negative, formate sub influența unor factori defavorabili de mediu). Cele mai cunoscute teorii psihologice cu privire la personalitatea deviantului sunt: teoria personalitătii criminale( J.Pintel ), teoria disocialității ( R.Mucchielli ) și teoria autocontrolului (T. Hirschi si M.Gottfredson). Cele trei teorii sunt destul de asemănătoare și schițează următorul portret al deviantului caracterizat prin: intoleranța la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism, impulsivitate, nedezvoltarea sentimentelor morale, indiferență și dispreț față de activitățile sociale utile, evitarea efortului voluntar, dorința realizări unei vieți ușoare, fără muncă, opoziția față de normele juridice, morale, sociale, devalorizarea de sine, imaginea falsă despre lume.Ȋn majoritatea cazurilor, aceste simptome caracteriale apar încă din copilarie și se exacerbează în preadolescențăși adolescență. Un factor important al comportamentelor agresive este intoleranța la frustrare. Starea de frustrare se manifestă printr-o emoționalitate mărităși, în funcție de temperamentul individului, de structura sa afectivă, se poate ajunge la un comportament violent, individul nemaiținând seama de normele si valorile fixate de societate. Frustrarea afectivă este una din cauzele cele mai frecvente ale problemelor de comportament. C. Factorul social Mediul social conține numeroase surse de influență de natură să inducă, să stimuleze și să întrețină violența școlară: situația economică, slăbiciunea mecanismelor de control social, inegalitățile sociale, criza valorilor morale, mass-media, disfuncționalități la nivelul factorilor responsabili cu educația tinerilor, lipsa de cooperare a instituțiilor implicate în educație. Pentru țările foste comuniste, creșterea violenței în general, nu numai a violenței școlare, este pusă pe seama unui complex de factori precum liberalizarea mass-media, lipsa exercițiului democratic, creșterea libertății generale de mișcare, slăbirea autorității statului și a instituțiilor angajate în respectarea legii, accesul la mijloace de agresiune. Concluzii : Potentialul agresiv este în creștere de la gimnaziu spre liceu. Ȋn prezent, cultura adolescenților pare a fi centrată pe violență, pe agresivitate, fenomen la care au contribuit familia, școala, industria divertismentului și mass-media. Conjunctura economicăși socială provoacă anumite confuzii în rândul tinerilor, care încep să se îndoiască de eficacitatea școlii, de utilitatea știintei, cu atât mai mult cu cât constată că școala nu îi asigură inserția profesională, că valorile tradiționale promovate în școală– munca, meritul, efortul – cunosc o degradare vizibilă. Un mediu social în criză afectează profund dezvoltarea personalității adolescentului și a individului în general. Violența școlară este un fenomen social complex, iar formele sale de manifestare au evoluat o dată cu normele sociale. Tot mai multi psihologi și sociologi sublinează faptul că mijloacele de comunicare în masă, prin conținutul neadecvat pe care îl promoveză uneori, pot propaga în rândul tinerilor, atitudini disociale și antisociale. Adolescenţii îşi afirmă sensibilitatea şi creativitatea de a lungul etapelor de dezvoltare prin iniţiative proprii, care deseori vin în conflict cu normele adulţilor. Ei îşi impun astfel dorinţa de afirmare, de autonomie, considerând obedienţa o prejudecată ce trebuie depăşită. De aceea, recurg la gesturi teribiliste, iniţiind manifestări ostile pe care pedagogia clasică le etichetează ca acte delicvente. Astfel, unele fapte ale minorilor, deşi încalcă normele de convieţuire morală, nu reprezintă infracţiuni din punct de vedere penal, ci se încadrează în aşa zisele manifestări nonconformiste: gesturi duşmănoase, conduite protestatare, violenţă verbală şi fizică, indisciplină, evaziune familială sau şcolară, consum de alcool, fumat, adoptarea unui stil de modă vestimentară extremist (de exemplu, punk iştii, rock erii) frecventarea unor anturaje cu preocupări dubioase. Este aproape inevitabil ca fiecare generație să aibă starea ei de revoltăși de criză a adoloscenței, când între imaginea de sine reală si cea dorită, proiectată mental de adolescent este o adevărată prăpastie. Bibliografie 1 Crăciun Dan, Psihologia socială, Editura A. S. E., Bucureşti 2004, p 121 2 Ferreol, G.; Neculau, A. (coord.), Violența – Aspecte psihosociale, Iași, Editura Polirom, Iaşi, 2003 3 Murphy, Tim; Oberlin, Loriann Hoff, Agresivitatea pasiva .Cum să o recunoști și controlezi la tine și la ceilalti, Editura Trei, Bucuresti, 2007 4 Stănciulescu, E., Teorii sociologice ale educaţiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997 5 Verza, Emil; Verza, Florin Emil,,Psihologia vârstelor, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000 *Profesoară de istorie la Colegiul Național de Arte ,,Regina Maria’’ Constanța, licențiată în psihologie la Universitatea ,, Andrei Șaguna’’, promoția 2008 (ciclul Bologna)Prezentul referat a fost sustinut la un simpozion national pe tema delincventei

Nicolae Iorga - omul politic

Summary Political activity of the great scientist was subordinated to his ideas that spoke loudly great value in oratorical speeches. Nicolae Iorga had an intense political activity since the age of 36 years, though his party has not entered parliament, as a politician Iorga held the following positions: Member of Parliament, President of the Democratic Nationalist Party, President of the Assembly of Deputies, Senator , President of the Senate, President of the Council of Ministers, Minister of Interior, Minister of Public Instruction, religions and arts, Minister of State, Royal Advisor. ,, Nicolae Iorga era privit ca un uriaş al culturii naţionale şi universale. Chiar şi statura sa era uriaşă, fiind înalt, după cum s-a remarcat, mult mai înalt decât contemporanii săi. Natura avusese grijă să-l înzestreze şi statuar; în plus avea o frunte largă, impresionant de largă, ca şi ochii impresionant de sclipitori, fulgerători, prinzând în pupilele lor lumina zilelor de sărbătoare şi înţelepciunea zeilor atenieni. Toată frământarea interioară a geniului îşi făcuse lăcaşul în blândeţea scăpărătoare a privirilor, acumulând rigiditatea ştiinţei şi puterea tuturor pasiunilor, înfrânat de disciplina lăuntrică a idealului ce-l călăuzeşte. Faţa lui albă era încadrată de o măreaţă barbă căruntă de profet întinerit. Era frumos, era mândru, era puternic. Aureola-i de savant te îndemna să-l vezi ca pe un zeu coborâtor din Olimp, statuar şi marmoreean. Şi totuşi era uman, modest, gata de vorbă cu oricine, respectând şi cea mai umilă fiinţă, pe toţi oamenii în mijlocul cărora trăia şi a ale căror interese le apăra’’ Pentru contemporani Iorga era un colos, o somitate, o capacitate intelectuală de neatins, o forţă a gândirii şi a creaţiei rar întâlnită. ,, Nu există niciun fel de jenă în faţa anumitor creatori, a unor oameni care şi-au făcut, cel puţin la o anumită vârstă, dovada capacităţii lor. Poţi ştii cât de multe lucruri, poţi descoperi cât de multe adevăruri, poţi ajunge cât de sus în stima elitelor, nimeni nu reacţionează, totuşi, când eşti terfelit, eşti anulat sau calomniat. Cine a fost mai mult calomniat în ţara românească decât profesorul Iorga? Nimic din câte a făcut N. Iorga pentru noi, nici munca lui, nici profetismul lui, nici geniul lui- nimic nu l-a putut înălţa deasupra noroiului, nu l-a putut imuniza contra atacurilor şi calomniilor. Mă întreb câteodată ce trebuie să faci în România ca să îţi poţi convinge semeniii că ai făcut într-adevăr ceva. Şi că ar fi o infamie să fii atacat şi murdărit. Cred că orice ai face, e inutil. Acelaşi noroi te aşteaptă, ca şi pe cel din urmă dintre tâlhari.’’’ Astfel scria în 1934 marele istoric al religiilor Mircea Eliade într-un articol publicat în ziarul ,,Vremea’’€şi destinat prezentului pe care îl trăia, articolul însă se dorea a fi parte integrantă a unui volum ce va fi tipărit postum cu titlul ,, Profetism românesc. România în eternitate’’. Este de datoria fiecărui român de azi să cunoască în amănunţime propria sa istorie, aşa cum a fost ea, cu oamenii ei mari şi oamenii ei mici, cu faptele acestora, şi să analizeze obiectiv contribuţia fiecăruia la înscrierea ţării sale în eternitate, pentru că acelaşi mare istoric din care citam mai sus, afirma în 1935: ,, Cei mai glorioşi < naţionalişti > nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi < naţionalişti > sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea.’’ Aceste gânduri definesc personalitatea marelui nostru Nicolae Iorga, despre care şi azi unii afirmă că a fost ca şi om politic un diletant, fără a ţine cont de cadrul politic intern şi extren, de perioada istorică în care Iorga a activat ca om politic, ci doar făcând bilanţul activităţii sale ca şef de guvern, activitate destul de scurtă, comparativ cu perioada de activism politic a marelui savant. ,,Încă din perioadă interbelică circula ideea conform căreia amestecul lui Nicolae Iorga în viaţa politică a avut rezultate dezastruoase atât pentru ţară, cât şi pentru marele istoric, distrăgându-l de la activitatea ştiinţifică şi întunecându-i imaginea în rândul populaţiei.’’ A fi om politic nu înseamnă doar a deţine o funcţie importantă în stat, ci şi a organiza un partid politic şi a scrie, mai ales a scrie despre direcţiile de dezvoltare necesare pentru ţara ta, pentru lumea în care ţara ta este parte integrantă. Şi aceste aspecte putem să le exemplificăm deosebit de mult în biografia celui mai mare istoric al românilor, a celui mai prolific cercetător al arhivelor, a celui mai mare poligraf din cultura română. ,,N.Iorga a scris o lucrare specială - cunoscută, de către specialişti, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédonie, Épire, Thessalie etc.), apărută la Bucureşti, în 1919 (64 p. - în acelaşi an este tradusă şi în limba română "din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy"); ea venea să ofere opinia cea mai avizată asupra întinderii geografice şi a rosturilor naţional-culturale şi politice al tulpinilor neamului românesc, într-o perioadă când - la finele Primului Război Mondial - geopolitica regională reclama apărarea intereselor fiecărui popor din arealul sud-est european: "Există o chestiune latină în Peninsula Balcanică, şi Occidentul latin nu poate să o uite în momentul când, pe socoteala otomanismului murind, susţine revendicările foarte fireşti ale elenismului în Europa şi chiar şi pe bătrânul pământ al Asiei.". Activitatea politică a marelui savant a fost subînscrisă ideilor sale pe care le rostea răspicat în discursuri de o mare valoare oratorică, cele mai vehemente şi mai celebre fiind create cu ocazia unor evenimente tragice ale neamului românesc: răscoala ţărănească din 1907, participarea României la primul război mondial, Marea Unire. ,,Înfățișate posterității cu o serie de antonimii, mai ales atunci când se încearcă o punere în balanță a rezultatelor cercetării cu clișeele sentimentale atât de bine sedimentate în conștiința generațiilor, ideile politice ale lui Nicolae Iorga transmise și prin intermediul discursurilor parlamentare nu trebuie analizate în afara contextului istoric care le-a generat.Reconstrucția națională în interiorul noilor granițe de la începutul sec. al XX-lea a oferit posibilitatea unei „re-inventări” naționale, generând în același timp o serie de crize sociale și politice. Multe din ideile care au animat activitatea naționaliștilor culturali de la sfârșitul sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea au avut adânci nuanțe conservatoare, discursurile politice ale lui Iorga situându-se și ele în aria deconstrucției miturilor modernizatoare și progresive. Într-o anumită măsură, lupta naționalistă a lui Iorga vine în susținerea sfatului dat de Clausewitz care considera că cel care câștigă bătălia principală, câștigă și războiul, Iorga considerând că istoria oricărei națiuni nu poate fi înțeleasă decât în cadrul istoriei universale. Conceptele sale asupra istoriei au generat ideea că un naționalist trebuie să fie conștient de faptul că națiunea sa este un produs al istoriei și că istoria are caracteristici permanente și manifestări organice.’’ Nicolae Iorga a avut o intensă activitate politică încă de la vârsta de 36 de ani, deşi partidul său nu a intrat în Parlament, ca om politic Iorga a deţinut următoarele funcţii, în ordine cronologică deputat în Parlament 1907-1938( la alegerile parlamentare din 1907 este ales deputat de Iaşi, singurul deputat independent din Parlament la acea dată) ;preşedintele Partidului Naţionalist-Democrat (Partidul Naţionalist al Poporului în perioada mai 1924 - 8 martie 1925 şi Partidul Naţional între 28 septembrie 1926 - septembrie 1932) Iorga a îndeplinit această funcţie din 23 aprilie 1910 până în 8 martie 1925 şi din 28 septembrie 1926 până în 27 noiembrie 1940. ,, Naţionalist moderat şi apărător al tradiţionalismului rural, Nicolae Iorga a considerat că trebuie să se implice activ în viaţa socială şi politică a României. Pe 23 aprilie 1910, împreună cu Alexandru C. Cuza, a fondat Partidul Naţionalist-Democrat. Acesta nu a avut o bază electorală de masă. Era perceput ca o formaţiune personală a mentorului său, la care au aderat „învăţăcei” ai săi. Iorga însuşi nu a fost preocupat să dea partidului său o extindere deosebită. Întrebat ce reprezintă formaţiunea sa politică, savantul a răspuns: „Paltonul, pălăria şi bastonul meu sunt partidul”! PND reprezenta interesele unei părţi ale intelectualităţii cu convingeri democratice, precum şi a unor categorii ale micii burghezii rurale şi urbane. Un accent deosebit se punea pe culturalizarea maselor şi pe factorul moral, considerat de Nicolae Iorga ca decisiv pentru evoluţia României. În programul partidului erau înscrise deziderate ca exproprierea tuturor moşiilor mai mari de 100 de hectare, impozit progresiv pe venit, descentralizarea administrativă, lărgirea dreptului de vot şi asupra femeilor ‘’ Iorga a fost de asemenea: -Preşedintele Adunării Deputaţilor în perioada 9 decembrie 1919 - 26 martie 1920; - Senator în 1939; -Preşedintele Senatului în perioada 9 iunie 1939 - 13 iunie 1939; - Preşedintele Consiliului de Miniştri în perioada 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932; Ministru de Interne în perioada 18 aprilie 1931 - 27 aprilie 1931 (ad-interim); - Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice în perioada 18 aprilie 1931 - 31 mai 1932; -Ministru de stat în perioaa 10 februarie 1938 - 30 martie 1938; - Consilier regal în perioada 30 martie 1938 - 5 septembrie 1940. ,, Nu calcule de oportunist l-au determinat pe Iorga să-l susţină pe Carol al II-lea. De altfel, în momentul abdicării acestuia din urmă, istoricul nu s-a alăturat corului de negatori (mulţi dintre ei metamorfozându-se subit în adversari ai regelui), ci a recomandat opiniei publice româneşti mai puţină ingratitudine faţă de fostul suveran al României. El credea sincer în virtuţile monarhiei constituţionale în genere şi în capacitatea lui Carol al II-lea de a fi un rege valoros. A apreciat tendinţele monarhului de a utiliza guverne de ,,tehnicieni”, de coaliţie, văzând în aceasta o garanţie pentru o mai bună coordonare a intereselor superioare ale statului român. Fără a fi un adept al autoritarismului cu orice preţ, Nicolae Iorga nu a înţeles niciodată zbaterile partidelor politice pentru preeminenţă pe eşichierul parlamentar din România. El credea că democraţia ar fi fost obturată de năravuri neobalcanice denumite inspirat de către istoricœ,,fripturism”. Creşterea rolului instituţiei monarhice ar fi coincis (din punctul său de vedere) cu o revoluţie a mentalităţii naţionale..’’ Perioada istorică în care savantul a îndeplinit cele mai înalte funcţii în stat a coincis cu marea criză economică, precum şi cu ascensiunea fascismului şi hitlerismului în Europa, iar pe plan intern cu recrudescenţa activităţii mişcării legionare, apoi a Gărzii de Fier. Cu toate acestea ,,Viaţa familiei Iorga a rămas la fel de curată ca întotdeauna.[...]Familia Iorga a continuat să doneze mari sume de bani pentru opere de binefacere, dar foarte discret, acestea putând fi găsite doar în corespondenţa lui Iorga.’’ Deşi avea o casă destul de grea, cu mulţi copii, ca şi ţăranii pe care îi iubea şi îi venera, avea puterea şi generozitatea să facă danii, să ctitorească o biserică în Ipoteştiul lui Eminescu, să ajute veteranii din primul război mondial, tinerele învăţătoare de la ţară, pe toţi cei care îi cereau sprijinul. Ca ministru al cultelor, ca promotor al ideilor naţionalist-democrate şi sămănătoriste Iorga s-a implicat continuu în viaţa culturală şi politică a ţării. El a creat Şcoala Română din Paris ,,Fontenay-aux-Roses”, organizaţia ,,Cercetaşii României’’, Şcoala de vară de la Vălenii de Munte, a contribuit la fondarea Institutului de Studii Sud-Est Europene, a Institutului de Studii Bizantine, a Institutului de Istorie Universală, a editat și a condus numeroase ziare și reviste (“Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revue Historique du Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor”, “Sămănătorul” etc.). ,,Iorga a considerat că forţa motrice a dezvoltării societăţii o constituie, în ultimă instanţă, conştiinţa socială, întemeiată în principal pe educaţie şi instruire, pe ridicarea nivelului cultural’’ Forţa marelui istoric şi om politic român îl înscrie în galeria geniilor, a acelor oameni care fac epocă, rămânând în conştiinţa generaţiilor viitoare ca un vulcan, ca un erou, ca un model demn de urmat, dar greu, aproape imposibil de atins. Bibliografie Eliade, Mircea , ,,Profetism românesc’’, vol II, ,,România in eternitate’’, Editura ,,Roza Vinturilor’’, Bucuresti, 1990; http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicolae_Iorga#1919._Blocul_Parlamentar; http://www.coltulcolectionarului.ro/blog/wordpress/discursuri-parlamentare-de-nicolae-iorga; Iorga, Nicolae, ,,, Cugetări’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1985 Iorga, Nicolae ,, Istoria românilor în chipuri şi icoane’’, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; Nagy-Talavera, Nicholas ,, Nicolae Iorga - O biografie’’, Editura Institutul European, Iaşi, 1999; Nedelea, Marin, ,,Istoria românilor, compendiu de personalitati politice’’, vol II, Editura Niculescu, Bucuresti, 1996; Stoica Lascu - Nicolae Iorga si aromanii’’ (I) in revista ,,Tomis’’ Serie nouă - septembrie 2001, Nr.9(373), anul VI (36) Teodorescu, Barbu, ,,Nicolae Iorga’’, Editura Tineretului, Bucuresti, 1968; Turlea Petre, ,, Nicolae Iorga intre dictatura regală si dictatura legionară’’, Editura Enciclopedică, Bucuresti, 2001. Acest articol a fost redactat de prof. Gigi Stanciu, Colegiul Naţional de Arte ,,Regina Maria’’ Constanţa