Haiku

De Boboteaza- gerul sfinteste cerul, apa-mbuneaza. Busuioc uscat, Stropi de apă curată Domnului din cer. Cârduri de cocori Cerul desenează în tuș Aripi lângă nori. Așteptând cocori Bolta se înalță lin Cerul e înflorit. Pe prispa casei Bunica toarce din fus Se aud cocori. Cocorii în stol Visele mele în zbor Spre inima ta. Soarele vesel mângâie pământul ud - brazda respiră . Șoșoni scâlciați de la ultimul polei fără umbră ta. Ruine în parc, copacii desfrunziţi, iarnă bezmetică. Oglinda verii, cerul reflectă senin aripi de păsări. Noapte magică, scapără cerul lumini, e iarăşi Big-Bang. Lacrimi de dor, fire de nisip auriu pe unda lunii... Marea spre seara- albastrul de sepie, explozie a luminii... Ramura albă, surâsul primăverii, numele tău scris Marea spre seară, albastru de sepie, crepuscul solar... Lacrima dorului, fire de nisip pe unda lunii. Gutuie pe sol, toamna pune straie gri- ramurile goale. Sanie albă- la derdeluș apar fantoma iernii. Lăcrămioarele- clopoțeii înfloriți ai primăverii. Castel de nisip- toate speranțele cresc la malul mării. De Ziua Crucii toamna își deapănă rar norii fumurii. o crizantema toamna intarzie iar sa numere flori

TOT MAI DES

TOT MAI DES Tot mai des mă întreb dacă-i bine Să mă-ascund ca şi ieri toată-n mine, Să îmi pun carapacea la loc Şi o broască ţestoasă să joc. Cu Ahile ce-aleargă mereu Să mă-ntrec nu îmi pare că-i greu; Sunt actor tot mereu figurant Pe o scenă, urlând delirant? Teatrul zilnic te-ndeamnă să fii Un ascuns prin butoaie pustii Şi să ieşi, Diogene modern, Cu lumina străpunsă prin stern... Tot mai des simt că sala e goală, Tot ce spun lumea parcă-o răscoală Şi din calea mea toţi au plecat: „E bufonul la rege, dă mat!’’ LA ICOANA MÂNTUITORULUI Priveşte spre noi resemnat Din cadrul de lemn încleiat Iisus chinuit, răbdător Şi cuiele lui cât ne dor! Golgota cu el toţi urcăm, În pietre desculţi ne-ncurcăm Ne vrem cât mai puri, mai senini, În soartă păşim plini de spini. „Marie şi tu, Magdalenă, Nu plângeţi, e viaţa arenă, Spartacus şi el a luptat Şi crucea romanii i-au dat. Eu nu sunt ca el, sclavul trac, Sunt sâmbure-al lumii şi-mbrac În albe veşminte, curate Din veacuri păcatele toate...” Priveşte spre noi mai senin La anii ce curg ca un vin, Cu pâinea cea frântă în mână Iisus vrea cu noi să rămână. Am plâns, am negat şi am crezut Şi cuiele cât ne-au durut! Iisus a murit şi-a-nviat, Nu-i loc pentru noi de păcat. Iisus a-nviat şi ne-a spus: „Priviţi totdeauna în sus! E vremea ca azi fiecare Să-şi scalde simţirea-n candoare’’. DOAR IEDERA Nu iedera târândă se înalţă, Ea demnă e, purtând de la-nceput, Tulburătoarea şansă ce te-nalţă Cu sprijin ferm al zidului de lut. Fasolea cea banală e proptită Să urce pe-un arac deasupra sa, Privind spre târâtoare fandosită Că vrejul ei se-ndreaptă spre o stea. Păstaia, pe toiagul abundenţei, Se lăfăie cu mare aroganţă Ea crede cu puterea descendenţei Că este nobil snob cu importanţă. Da, iedera umbreşte câte-o casă, Dar are-n mintea ei un ideal, E alpinista rece, curajoasă, Ce urcă stânca sură ca pe-un deal. Cu degetele toate încordate În micile firide din granit, Neant pândind din faţă şi din spate Şi suspendată-n timp fără sfârşit, Doar iedera mai poate să se-nalţe În lumea asta plină de araci... Rămâne lut pe talpă să o-ncalţe Şi-n vrejuri de fasole să n-o-mbraci... ALEGE Ai de ales să-ţi fie drumul lin Între Hiperion şi Cătălin Ori dacă poţi, Rimbaud şi negustor, Sărind alternativ într-un picior. În lumea mecanismelor firave -Rotiţe baletând pe largi octave- De când te naşti şi până-n prag de stea Şotronul strigă-ntruna că te vrea. Tu lasă-te purtat de ceasul lor, Rimbaud fii seara, ziua negustor Şi n-ai să fii hulit, ci respectat, Rotiţă într-un ceas demult stricat. Degeaba strigi din ape de rugină Că-nţepenit el s-a oprit în tină. Ei văd că ceasul merge mai departe, Iluzia din valurile sparte. Să fii atunci când trebuie o stea, Măcar un colţ ascuns de-o jaluzea; Să ieşi râzând de ceasul lor bizar, Scăpat într-o baltoacă la bazar. COPIILOR MEI Ce vă rămâne de făcut În lumea ca o moară Când toate par de la–nceput Menite să vă doară? E rostul meu pe-acest pământ Să fiu aed, rapsod, Să ştiţi, în viaţă totu-i sfânt Ca pomul plin de rod. O viaţă este ca un prunc Dacă-ai sădit în ea Valori pe care nu le-arunc, Eu cred povestea mea. Poveştile ne-au încălzit Cândva copilăria Vei fi de-a pururi pedepsit De le-ai respins solia.

Poezii patriotice

Odă lui Burebista Cel dintâi şi mai mare, tu, rege, Ai făcut plaiul sfânt să se-nchege, Ai zidit temelii de granit Pentru neamul tău falnic ivit. Ai purtat glas de lup peste zări, De la ape, la munte, la mări, Sub un sceptru de legi i-ai adus Ascultându-te, toţi s-au supus. Ţi-ai trimis şi la Roma un sol, Tot sperând alte zaruri în bol, Însă soarta la ea v-a chemat Şi pe tine şi-al Romei bărbat; Ai domnit în întâiul regat, Tu prin veac ai rămas necântat, Totuşi spiritul tău ne-a condus Ca popor peste timp nesupus... Odă lui Decebal Ca puhoaie ce curg peste văi Treceau fluviul pe vase flăcăi În armură, cu soarele-n ea, Se-ndreptau înspre inima ta. O păzeau cu credinţă ostaşi; Din crenel de cetate arcaşi Au jurat că mai bine să moară Pentru inima ta şi-a lor ţară. Te-ai retras cu speranţă în munţi Să aduni alte braţe, să-nfrunţi Tăvălugul ce-n vuiet venea, Câmp şi ape, oraşe supunea. Şi-ntr-un clocot de vis dărâmat Neputând să învingi, ţi-ai curmat Nemurirea de zeu chtonian, Nu puteai să fii sclav la duşman. Din Columnă priveşti înţelept Rostul Daciei noi, rostul drept. Tăvălugul ne-a dat din tării Forţe noi să-nfruntăm vijelii. Ne veghezi peste veac fără moarte, Tu eşti soare ce raze ne-mparte, Eşti un clocot, un vuiet, un dor, Rege dac, veşnic nemuritor! Kogaionon Floare de colţ Ruptă din bolţi De vechi ruine Vino cu mine Pe munte sfânt; Sub aprig vânt Zeu se arată Să-mi fie tată Şi în săgeată Solia toată Am aruncat: Gând acceptat Să ne înveţe Grele poveţe Din vechi ruine Lup să suspine Şi spre zenit Am azvârlit Câte-o săgeată- Stropii se-arată. Preot şi rege Ne dă o lege: Unu şi doi Mor pentru noi. Nemuritor Suflet de dor, Unu şi doi Sunt tot cu noi. Kogaionon, Sine qua non, Preot şi rege El înţelege... Odă lui Ştefan cel Mare Sună toaca în amiază, Clopotele te veghează. De sub lespezi încrustate Ne trimiți rostiri curate. Îți răsună-n mânăstire Pasul, ultima grăire, Când urmașilor le lași O Moldovă de ostași. O Moldovă de răzeși, Flăcăi mândri și aleși , O Moldovă prea bogată, Liberă ca și o fată. Cu livezi, cu vii, cu grâne, Cu cirezi, cu oi la stâne, Cu păduri și ape multe, Vântul buciumul s-asculte. O Moldovă de codane, Cu cosițele bălane, Ca albinele în stup, Care miere dulce-aduc. Sună toaca în amiezi, Tu la Putna ne veghezi Și Moldova, fata ta, Te-ar dori din nou cu ea. 1 Decembrie E mare sărbătoare azi în ţară, Decembrie întâi, o zi cu soare. Pe vatra vechii Dacii, milenară, Români, veniţi la sfânta adunare! Din Alba Iulia ne vine zvonul, Un zvon aprins, de buciume purtat, Căci de la Burebista ori Brav Domnul Acelaşi dor din veacuri l-am oftat. În ziua-aceasta soarele-i mai vesel Şi gerul iernii parcă-i mai domol; În inimile noastre arde-un ţel, Purtat prin vremuri de-al simţirii sol. Războiul crud ne-a măcinat fiinţa, Dar sufletul rămas-a pur şi sfânt; A venit vremea să-mplinim dorinţa Şi să rostim un trainic legământ. Din mii o sută voci am vrut să sune Peste milenii numele ei drag Şi mult visata Românie-n lume Cu toţi românii ei să stea sub steag. Întâi Decembrie - o zi de foc, Când Alba Iulia sună de glasuri, Când inimi de români strânse-ntr-un loc Au devenit istoriei talazuri. Cu-un singur glas, din miile de piepturi, Numele drag al patriei rostiră Şi în sfârşit îşi câştigară drepturi Cei ce din veac Ardealul locuiră! Dobrogei la zi aniversară Bătrân ţinut de ape ocrotit, De multe seminţii ai fost poftit! Ne spune Herodot că în vechime Un împărat persan a dat de tine. Când grecii corăbieri au poposit, Oraşe noi la mare ţi-au zidit; Din liră ţi-au cântat în temple albe, În amfiteatre purtai straie dalbe. Romanii şi-au trimis al lor poet Să-i cânte Mării Negre un duet, Al Tristelor şi Ponticelor rime, Melancolia dorului s-anime. Ai fost şi vatră veche de credinţă, Ai tăi întâi creştini cu biruinţă Şi-au dus cu cinste crucea lor de piatră, Îngenunchiaţi prin vremuri să răzbată. Ţi-a dat apoi un nume Dobrotiţă, Ori poate fiica lui cu grea cosiţă De grâne aurii cu unde line, Sub briza mării-albastre şi senine. Iar Mircea cel Bătrân te-a înălţat, Cetăţi de apărare el ţi-a dat, Dar vântul Semilunei te-a găsit, Sub iatagane de spahii te-ai prăbuşit. Sultanul cel păgân când te-a râvnit, El paşalâc prin veacuri te-a sortit Şi dobrogenii astfel s-au plecat, Dar vatra şi credinţa şi-au păstrat. Un val prielnic marea a adus, De patru veacuri jumătate-apus Când roşiorii-n lupte s-au jertfit Să-i deie ţării sceptrul regăsit. Şi regele-a păşit apoi semeţ, Călare-n fruntea oştii, îndrăzneţ, Ca Dobrogea, ţinut scăldat de apă, La pieptul României să încapă. În evul tău cel nou ce-a început, Tărâm prea blând de ape şi de lut, Cusut ai fost c-un pod de ţara-mamă Spre-a scrie o istorie de seamă. Ca azi să ne-nchinăm la chipuri care, Preacunoscute şi nepieritoare Ţi-au desenat destinul potrivit, Bătrân ţinut de ape ocrotit! Ostaşilor români de ziua independentei Dorobanţi şi roşiori, Bravi ostaşi ai ţării mele, Aţi luptat învingători, Cucerind redute grele. Lupte aprige la Plevna, La Smârdan ori la Vidin, Au aprins în suflet râvna De-a–mplini un plan divin. Dacă ţara vă vrea vajnici Să luptaţi spre libertate, Aprigi, mândri, dârji şi falnici, Nu vă speriaţi de moarte Ziua voastră e aproape, Zi din maiul înflorit, Cerul vrea să vă adape Flori pe piept din mal ivit. Cerul vrea să vă aducă Un omagiu de culori, Să se-audă–n văi şi-n luncă Marşuri, vesele cântări. Bravi ostaşi ai ţării mele, Dorobanţi şi roşiori, Cucerind redute grele. Voi aţi fost învingători! Ziua Victoriei A fost un măcel, a fost o oroare, Au fost pagini roșii de gravă eroare, Te-ntrebi cu uimire de om cumpătat Ce minți de nebuni au gândit grav păcat? Te-ntrebi dacă lumea întoarsă spre ea Putea să conceapă urgie mai grea, Când roșu și verde jucau rol extrem, Când lumi se zbăteau între bombe ce gem O zi minunată de soare-a venit, O zi dintr-un mai în petale-nvelit, S-au stins focuri grele și aprige uri, Popoare–nvățat-au să îngroape securi, Pe blânda planetă, bătrân continent Si-a–ntins pacea caldă. dorită fervent. Zilei Europei Soarele primăverii strălucea mai tare, Inalții bărbați plănuiau pacea între popoare. Nu era un vis de neîmplinit, Zenitul nu mai părea nesfârșit Mocnitele pricini de secole duse Păreau să dispară de soare supuse, Sub steagul albastru cu stele-aurii Acorduri sunau din ,, Oda bucuriei’’. Trecut şi viitor Dar de ce-ar avea doar alţii Azi trecut şi mari eroi Când în piept ne arde încă Un stindard de nobil soi? Şi de ce să nu-nţelegem Că-ntr-o lume în unire Fiecare-avem un nume, O credinţă şi o fire? De ce trebuie întruna Să privim Apus sau Est Când în inimi sunt ascunse Cutezări de Everest? Nu suntem noi miez de lume, Nici hotar şi nici genune, Dar avem un rost prin veacuri, Printre oameni, printre nume. Să nu facem ca trecutul Să ne fie hop, ci punte Spre o lume viitoare Care pune preţ pe frunte! Fratelui meu basarabean Te-a adoptat cândva divinitatea, Ai fost urmaşul unui neam de voievozi, Azi îţi afirmi cu greu identitatea, Te pierzi printre neoameni şi irozi. Te-au obligat să-l uiţi pe Ştefan-vodă, Să uiţi să scrii, o doină să asculţi, Ţi-au dat ceasloave cu rusească odă, Neromâneşte tu să creşti inculţi; Să spui că moldoveană ţi-e averea, Că mersul vremii trebuie oprit, Că Prutul n-o să sece de durerea Că limba ta şi port ţi-au pângărit! Tu, frate dintre apele durerii, Ce azi te vrem român cu orice preţ, Te chem cu bucuria revederii Să facem pod de flori pe Prut măreţ! Să scriem peste braţele de ape Acelaşi sfânt şi din străbuni un nume, Tu, frate, de pe estica cetate, Ce-ai stat de strajă la hotar de lume! Să facem România ca o altă Mesopotamie, a timpurilor noi, Să desenăm cu inima o hartă În care să trăim şi noi şi voi!

Un rezumat al cunoștintelor proprii de psihologie

Psihologia este stiinta socio-umana care studiaza psihicul, respectiv sufletul omului, deoarece grecii vechi intelegeau prin cuvantul ,,psiche ''sufletul omului. Mai nou, am dedus noi ceea ce anticii stiau, intuiau, omul este o trinitate de suflet, spirit si materie, de corp, energie si informatie. Freud, creatorul psihanalizei, considera psihicul ca un aparat tridimensional, alcatuit din eu, supraeu si sine, sau din ipostazele numite constient, inconstient si subconstient.

Istoria lumii și a spațiului carpato-danubian-pontic- o viziune proprie, rezumat al cunoașterii

Voi începe prin a va defini istoria așa cum au spus-o marii istoriografi ai lumii, ca pe o știință a trecutului și prezentului omenirii, a evoluției acestuia din punct de vedere economic, social, politic, cultural, o știință care înglobează studiile unor așa-numite științe auxiliare ale istoriei, cum sunt: arheologia,antropologia,paleontologia, heraldica,sigilografia, ahivistica,numismatica, paleografia, etnografia, muzeografia și altele; aceste științe sunt studiate de specialiști în domeniu care colaborează pentru a recompune ceea ce noi, oamenii de azi, homo sapiens sapiens, homo divinus, aș încerca eu să zic, să înțelegem și să nu repetăm greșelile trecutului, să ne situăm cu adevărat, consient și bine intenționat pe o treaptă superioară a evoluției speciei și a fiecărui individ în parte. Cunoașterea umană era departajată de marele nostru poet și filosof Lucian Blaga în cunoaștere luciferică și cunoaștere paradisiacă, una fiind cea științifică, cealaltă religioasă și mai mult de atât filosofică; există această departajare deoarece omul integrează în sisteme tot ce cunoaște prin experiment și revelație și recreează lumea reală într-o lume subiectivă și obiectivă în același timp, în mod paradoxal, datorită interacțiunii lumii reale cu senzațiile, cu percepțiile, cu reprezentările, cu gândirea, cu memoria,cu imaginația, cu limbajul,cu toate aceste procese psihice proprii doar ființei umane. Istoria este deci o știință socio-umană alături de sociologie, politologie,logică, psihologie, economie, filosofie. Ea integreaza totalitatea relatarilor despre evenimentele istorice, precum si ideile si a actiunile umane concretizate, materializate in ceea ce numim cultura si civilizatie. Antropogeneza este procesul istoric in urma caruia apare omul, teoria evolutionista a lui Ch Darwin demonstrand faptul ca omul a evoluat din maimutele aflate in sudul Africii, dovada fiind artefactele datate cu metoda C14 sau alte metode stiintifice dedatare, azi fiind multe voci contestatare ale teoriei pentru a reliefa importanta teoriei creationiste in care Dumnezeu este cel care, conform Bibliei,l-a creat pe om, intai pe Adam, apoi pe Eva.

Mitul apei - cat de multa apa este prea multa?

preluat de pe net Apa este principalul compus chimic din organismul unui om, reprezentand aproximativ 60% din greutatea noastra. Este la fel de importanta pentru metabolismul nostru ca si sangele, deoarece apa ne elibereaza corpul de toxine, duce nutrientii la celule, mentine temperatura corpului constanta, lubrifiaza articulatiile, constituie principalul mediu in care au loc majoritatea reactiilor chimice din organism si ajuta la digestie. Lipsa de apa din organism poate duce la deshidratare, boala ce se instaleaza in organism in momentul in care acesta nu are indeajuns de multa apa pentru a-si realiza functiile in mod corespunzator. Chiar si o forma usoara de deshidratare ne poate lipsi de energie si provoaca stari de somnolenta. Deshidratarea poate afecta atat persoanele tinere, cat si pe varstnici. Semnele si simptomele acestei afectiuni a metabolismului includ: sete continua, stari de oboseala si ameteala, dureri de cap, gura uscata, urinare deficienta sau lipsa totala a acesteia, slabirea muschilor etc. Recomandarea de a consuma minim 2 litri de apa pe zi, iar in timpul verii chiar 3-5 litri este foarte potrivita pentru persoanele care simt nevoia sa bea atat de multa apa. Mai nou insa, medicii nu mai indica o cantitate fixa de lichide pe care sa o ingeram, pentru ca organismul fiecaruia dintre noi are propriile limite si mecansime fiziologice. Daca nu setea ne face sa bem apa, ci doar ideea ca asa trebuie sa facem, introducerea in corp a unei cantitati exagerate de apa poate sa ne fie daunatoare, deoarece filtrarea apei prin rinichi antreneaza si eliminari de sodium prin urina, saracind astfel sangele de acest element important. Prin urmare, celulele din corp, inclusive neuronii, se vor umfla cu apa printr-un mecanism de echilibrare osmotica. Hiponatriemia (prea putin sodium in sange) poate fi cauza unor stari de confuzie, oboseala, dureri de cap, somnolenta si, in cazuri severe, chiar de coma. Studii recente arata ca necesarul zilnic de lichid e de aproximativ 2,7 litri, dar aceasta cantitate include si cafeaua, ceaiurile si apa din alimentele consumate. Prin urmare, daca mancam multe salate si fructe, evident ca numarul de pahare cu apa pe care le bem se va reduce simtitor. Daca transpiram foarte mult, putem inlocui apa prin rehidratarea cu supe si ciorbe, deoarece sarea din ele ajuta la la reechilibrarea electrolitica din corp. Totusi, prea multa apa poate provoca o afectiune numita "intoxicare cu apa". Aceasta este asociata de cele mai multe ori cu efortul fizic prelungit sau desfasurat pe distante lungi, cum ar fi in cazul alergarilor sau ciclismului de cursa lunga. Chiar daca este foarte putin cunoscuta, aceasta este o afectiune destul de des intalnita, manifestata la 18% dintre alergatorii de maraton si la 29% dintre cei care au luat parte la triatlonul Omul de Fier din Hawaii. Termenul medical pentru aceasta boala este hiponatremie. Simptomele sunt aproximativ aceleasi ca in cazul deshidratarii (apatie, confuzie, stari de ameteala si oboseala), desi unele persoane nu manifesta nici un fel de simptome. Ceea ce se intampla de fapt este foarte simplu: atletul consuma cantitati mari de apa in timpul alergarilor pe distante lungi, iar plasma sanguina (partea lichida a sangelui) isi mareste cantitatea. In acest timp, continutul de sare din sange scade, iar atletul deja pierde sare din organism prin transpiratie. Prin urmare, cantitatea de sare din organism devine din ce in ce mai redusa odata cu trecerea timpului, ajungand ca acest lucru sa afecteze creierul, inima si buna functionare a muschilor. Concluzia ar fi ca cel mai bine este sa ne bazam pe nevoile organismului nostru: sa consumam apa atunci cand ne este sete, dar nu in cantitati mult mai mari decat are nevoie metabolismul nostru.

Romanul Dianei

Diana se afla în față calculatorului și îl butona ca în fiecare dimineață după ce își făcea igiena personală și servea un frugal mic dejun, format din ceai și pâine cu gem. De afară se auzea vocea caldă a preotului care intona cu har strofele slujbei religioase ortodoxe; nu mergea la biserică decât foarte rar, ar fi vrut, dar mereu era ceva ce o ținea departe, își amintea copilăria ei când verișoarele din partea mamei o duceau la adunare, la adventiști, și totul era frumos și civilizat, se cânta la diferite instrumente, toți stăteau pe scaune, iar în fața tuturor era predicatorul, un om ca toți oamenii, pe când amintirile din biserica otodoxă, cele din copilărie, erau legate de chinuri nocturne de la denii, când sta în picioare sau în genunchi la ore târzii în noapte, copil de 4-5 ani, împreună cu bunica, o femeie puternică, blondă, energică și mândră, aflată atunci la vreo 62-63 de ani. În ultima vreme își împlinise multe vise, se poate spune că realizase accederea în vârful piramidei lui Maslow, asta în termeni stict livresti, exprimarea aceasta i se părea ușor ironică, deoarece ea nu avea titluri universitare și doctorate ca alți colegi de facultate sau chiar de serviciu, deci profesional nu putea să spună că e chiar în vârful piramidei, nu era nici manager sau expert, nu avea nici titlul de specialist atașat vreunei profesii liberale, era însă o mamă care își privea fiii crescuți ca din apă, cu micile sau marile lor realizări concretizate în mapele cu diplome, în fotografiile sau filmulețele făcute de-a lungul anilor de școală, cu caietele lor cu desene, cu scriere măruntă mai mult sau mai puțin citeață, în funcție de anul școlar în care erau, cu pozele de la aniversări sau din concediile făcute în familie. Era o zi toridă de vară, dar camera în care se afla era inundată de rafalele de aer condiționat și de lumina ce străbătea fereastra orientată spre soare-răsare. Își citea emailurile cu o stare de indiferentă dobândită în timp, după ce vreme de aproape șase ani aștepta dimineața pentru a deschide înfrigurată această cutie magică ce o fermecase ca pe un copil. Acum acest gest devenise obișnuință, un automatism integrat cotidianului, la fel cum și scrisul era pentru ea hrană spirituală zilnică, își dorise demult să aibă o mașină de scris, cândva, pe la douăzeci de ani frecventase un cenaclu de poezie unde președintele, un profesor de limba română de la cel mai faimos liceu din oraș, scriitor local, îi recomandase să își procure o astef de masinarie€pe care ar fi trebuit să i-o verifice Securitatea, să i-o înregistreze sau cam așa ceva, căci timpurile o cereau...Copilul din ea își făcea și azi, după atâta amar de vreme, simțită prezența, când redacta articole pentru reviste online, când scria poezie sau pur și simplu răspundea emailurilor… Camera în care stătea era mobilată sumar: o canapea portocalie, cu trei perne paralelipipedice dreptunghice, o bibliotecă din lemn masiv cu multe sertare, rafturi și dulapuri suspendate, o masă cu scaune strânse într-o parte a camerei, un birou pe care trona el, calculatorul, mașinăria asta năstrușnică lângă care se credea a fi și ea o mică vrăjitoare, cum îi considerase în liceu pe cei care știau să lucreze atunci cu marile computere de la Centrul de Calcul… Se prefigura o zi obisnuita in care putea sa se ocupe de scris, sa isi rememoreze trecutul si sa isi inteleaga comportamentul…Candva incepuse acest roman cu personajul principal aflat intr-o clinica, o femeie slaba ca o cadra bizantina, o umbra a celei dinaintea accidentului urmat de pierderea memoriei…Eroina se parea ca era in acelasi timp si bolnava de schizofrenie, dar amnezia post-traumatica survenita dupa accidentul rutier, facea ca episodul bolii de fond sa treaca aproape neobservat, manifestat totusi prin ceea ce ea scria in jurnalul din sertarul noptierei, unde se aplecau pe rand Ana, Poliana si ea, Diana, ipostaze ale aceleiasi fiinte in diferite perioade ale vietii si avand diferite profesiuni: Ana era asistenta medicului psihiatru Poliana, iar Diana era profesoara de filosofie …sau de religie sau de istorie sau de franceza, romana, latina…Adam, Dama, Mada, Maad, Daam, Amad, Aamd aceste combinatii de litere ii staruiau in minte fara a stii care era cea adevarata, cea a numelui ei de familie…Pierduse acest inceput de roman numit ,,Jurnalul Dianei’’, scris ca o promisiune de cronica, de letopiset, pierduse acest inceput de frumos roman, credea ea, prin sertare sau /si prin foldere… Isi amintea din nou de copilarie cand, intr-o iarna cu zapezi aproape cat casa dorise sa iasa din curte pentru a merge ,,a uncu Nusu’’, de fapt la acele verisoare, Lida si Felicia, care locuiau dincolo de calea ferata...Personajul cu pricina era in pat, iar pe noptiera, langa medicamente, trona o vaza mare, plina cu dalii, simbol al dejnadejdii si singuratatii ei… Oscila mereu intre propriile amintiri si cele legate de creatia pe care o pierduse, un exercitiu mnezic de reactualizare a acestor doua planuri care se succedau rapid, inlocuindu-se unul pe altul, planul real si cel fictiv, cel imaginar, destinat a deveni o creatie literara. Asa incat la un moment dat trebuia sa se intample inevitabilul, confuzia dintre planuri… Oamenii se asteaptau probabil ca Diana sa se confeseze despre viata ei zilnica, dar ei uitau ca mai important pentru ea era nu atat ce facea, ci ce gandea, care era viata ei launtrica, una complet diferita de aparentele superficiale, notate de unii evaluatori intre 7 si 8, o viata de mediocritate, de om cu un coeficient de inteligenta normal, deci un simplu executant al cerintelor zilnice date de cele trei sau patru roluri asumate de ea: cel de mama, de sotie, de angajat si de fiica a unor batrani cu anumite necesitati financiare si emotionale… Cat de ciudata e viata in acest secol XXI! Oamenii au tot mai multa nevoie unii de altii, dar ei tot mai des se instraineaza unii de altii, pastrand legaturi pur formale sau dictate de necesitati in primul rand financiare…Diana credea ca ea era dintr-un alt aluat decat majoritatea oamenilor epocii sale, poate mai in stare sa se detaseze de maruntele griji ale zilei de maine, de ideea de bani, pozitie sociala, obiecte materiale concrete… Dar despre care Diana vorbim noi aici? Despre cea care trebuia sa fie eroina unui roman aproape autobiografic, sau despre o fiinta concreta si foarte reala, o femeie aflata la a doua tinerete, cu un CV foarte bogat, dar uneori nemultumita de starea ei actuala, dorind mai mult de la ea insasi si de la viata ei? De ce isi alesese un personaj cu acelasi nume ca al ei? De ce era bolnava de schizofrenie aceasta femeie si mai era si amnezica? Deoarece o fascinase mereu aceasta boala crunta de care suferise printre altele un laureat al premiului Nobel, John Nash, cand aflase povestea lui fusese foarte impresionata, cineva ii spusese apoi ca a fost diagnosticata cu schizofrenie paranoida, era o fosta colega de scoala deosebit de desteapta, dar greu incercata de soarta in viata de familie, iar medicul sau ii spusese ca aceasta boala psihica e caracteristica oamenilor foarte, foarte destepti…ceea ce ea nu era, ea era un om obisnuit…ii aparuse in vis Zana Buna, cu chipul profesoarei de romana din liceu, de-a lungul anilor de scoala multi oameni mununati ii indrumasera pasii pe drumul cunoasterii, drum spinos si alambicat, ea fusese zana blonda, muza lui Eminescu poate, o doamna calma, blanda, foarte culta si distinsa ca o regina, o doamna care in vis ii spunea: -Ai grija ce scrii, ceea e faci in viata trebuie sa fie subordonat Binelui, iar scrisul e o Taina stiuta doar de cei initiati, ai grija… Aplecata deasupra scriiturii Diana se credea urmarita de cineva sau supravegheata, uneori isi spunea ca Dumnezeu e cel care o urmarea sa nu greseasca ceva, da, asa ii spusese in copilarie bunica aceea care mergea des la biserica, bunica Marita, deasupra capului tau, ii spusese, e o mana ocrotitoare a lui Dumnezeu, ea o simtea fizic, tot asa a simtit aproape fizic prezenta mamei ei in locurile unde traise, o prezenta calda si blanda, ocrotitoare post mortem…ca si in viata.. Era o zi torida de vara, in parc ciripeau mii de pasarele, porumbeii coborau pe alei asteptand sa li se dea ca in fiecare zi firimituri de paine si arpacas, ea isi imagina ca parcul e gradina lui Dumnezeu, un parc ocrotit de o biserica zvelta, alba, frumoasa, cu trei turle, inconjurata de duzi care isi lasasera fructele mici si dulci sa fie culese de oricine, darnici ca pomii din gradinile Edenului biblic…cantecul preotilor amintea de acelasi Rai biblic, unde viata primilor oameni, Adam si Eva, decurgea atemporal si atat de lipsita de griji…Sarpele indoielii nu i se strecura in minte ca Evei si nici nu putea sa il convinga pe Adam sa muste din pomul cunoasterii binelui si raului, pentru ca aceasta linistita gradina nu avea meri in ea, asa credea ea ca era pomul cunoasterii, un mar, duzii isi ofereu frunzele viermilor de matase care urmau sa teasa gogoasa de matase, deci totul era aici constructiv si delicat ca viata Dianei insasi, diafana si curata…Dincolo de aspectul de parc parea a fi si un loc asemanator celor unde se amplaseaza manastirile, desi era mijlocul unui mare oras, dar toaca ce vestea inceputul slujbelor si muzica divina intonata de preoti amintea de aceasta stare de fapt… In marea biserica a lui Dumnezeu care e intreaga natura, respirand aerul oferit de copaci, de tei, de artari, de salcami, de brazi, de stejari, de arbori de matase, de castani si de duzi, Diana isi rememora viata ei de copil crescut in slujba slovelor, in slujba Binelui, Adevarului si Frumosului…Cineva spunea ca inainte de toate trebuie sa ne definim valorile, acestea erau pentru ea primordiale, altii poate aveau o alta ierarhie: libertate, dreptate, adevar, de acord cu ele, sau bani, maretie, putere, e problema lor…Dintre toate valorile lumii tot ceea ce e material se perimeaza, e repede depasit, tehnologia avanseaza, stiinta avanseaza, ce ramane atunci? Binele, ar spune unii e relativ, exista o expresie celebra: ,,Drumul spre iad e pavat cu intentii bune’’, dar a face bine se vede dupa rezultatele asupra celorlalti, faci bine atunci cand celorlalti le e bine. Adevarul uneori trebuie ascuns, spun unii, pentru ca e dureros, poate face rau… Frumosul, da frumosul, se zice ca e si el relativ, ,,nu-i, frumos ce e frumos e frumos ce-mi place mie…’’Dar dreptatea e relativa, dar libertatea? Iarasi ii aparu in vis doamna aceea minunata, ea avusese doi profesori de romana barbati si doua doamne, dar impresionanta fusese aceasta care se dovedise in timp o doamna de aur a culturii, cu o contributie vasta, deci nu doar un slujbas simplu al sistemului cum erau ceilalti…Minunata doamna ii spunea ca viata e un sir de repetitii, ca insasi istoria lumii, e o insiruire de repetitii pe o spirala ascendenta, toate par asemanatoare, oamenii insisi au ceva asemanator intre ei, dar totusi deosebirile exista, ele sunt date de timpul istoric, de spatiul in care oamenii habiteaza, de dimensiunea spatio-temporala pe care ei insisi o dau existentei lor; vezi, Diana, un om de la tara din Evul Mediu era mult mai religios decat generatia ta, erau crescuti intr-un ritual magico-religios, aveau fata de natura si fata de Dumnezeu o teama incastrata in inima, viata era dura si de multe ori prea scurta…