Romanul Dianei

Diana se afla în față calculatorului și îl butona ca în fiecare dimineață după ce își făcea igiena personală și servea un frugal mic dejun, format din ceai și pâine cu gem. De afară se auzea vocea caldă a preotului care intona cu har strofele slujbei religioase ortodoxe; nu mergea la biserică decât foarte rar, ar fi vrut, dar mereu era ceva ce o ținea departe, își amintea copilăria ei când verișoarele din partea mamei o duceau la adunare, la adventiști, și totul era frumos și civilizat, se cânta la diferite instrumente, toți stăteau pe scaune, iar în fața tuturor era predicatorul, un om ca toți oamenii, pe când amintirile din biserica otodoxă, cele din copilărie, erau legate de chinuri nocturne de la denii, când sta în picioare sau în genunchi la ore târzii în noapte, copil de 4-5 ani, împreună cu bunica, o femeie puternică, blondă, energică și mândră, aflată atunci la vreo 62-63 de ani. În ultima vreme își împlinise multe vise, se poate spune că realizase accederea în vârful piramidei lui Maslow, asta în termeni stict livresti, exprimarea aceasta i se părea ușor ironică, deoarece ea nu avea titluri universitare și doctorate ca alți colegi de facultate sau chiar de serviciu, deci profesional nu putea să spună că e chiar în vârful piramidei, nu era nici manager sau expert, nu avea nici titlul de specialist atașat vreunei profesii liberale, era însă o mamă care își privea fiii crescuți ca din apă, cu micile sau marile lor realizări concretizate în mapele cu diplome, în fotografiile sau filmulețele făcute de-a lungul anilor de școală, cu caietele lor cu desene, cu scriere măruntă mai mult sau mai puțin citeață, în funcție de anul școlar în care erau, cu pozele de la aniversări sau din concediile făcute în familie. Era o zi toridă de vară, dar camera în care se afla era inundată de rafalele de aer condiționat și de lumina ce străbătea fereastra orientată spre soare-răsare. Își citea emailurile cu o stare de indiferentă dobândită în timp, după ce vreme de aproape șase ani aștepta dimineața pentru a deschide înfrigurată această cutie magică ce o fermecase ca pe un copil. Acum acest gest devenise obișnuință, un automatism integrat cotidianului, la fel cum și scrisul era pentru ea hrană spirituală zilnică, își dorise demult să aibă o mașină de scris, cândva, pe la douăzeci de ani frecventase un cenaclu de poezie unde președintele, un profesor de limba română de la cel mai faimos liceu din oraș, scriitor local, îi recomandase să își procure o astef de masinarie€pe care ar fi trebuit să i-o verifice Securitatea, să i-o înregistreze sau cam așa ceva, căci timpurile o cereau...Copilul din ea își făcea și azi, după atâta amar de vreme, simțită prezența, când redacta articole pentru reviste online, când scria poezie sau pur și simplu răspundea emailurilor… Camera în care stătea era mobilată sumar: o canapea portocalie, cu trei perne paralelipipedice dreptunghice, o bibliotecă din lemn masiv cu multe sertare, rafturi și dulapuri suspendate, o masă cu scaune strânse într-o parte a camerei, un birou pe care trona el, calculatorul, mașinăria asta năstrușnică lângă care se credea a fi și ea o mică vrăjitoare, cum îi considerase în liceu pe cei care știau să lucreze atunci cu marile computere de la Centrul de Calcul… Se prefigura o zi obisnuita in care putea sa se ocupe de scris, sa isi rememoreze trecutul si sa isi inteleaga comportamentul…Candva incepuse acest roman cu personajul principal aflat intr-o clinica, o femeie slaba ca o cadra bizantina, o umbra a celei dinaintea accidentului urmat de pierderea memoriei…Eroina se parea ca era in acelasi timp si bolnava de schizofrenie, dar amnezia post-traumatica survenita dupa accidentul rutier, facea ca episodul bolii de fond sa treaca aproape neobservat, manifestat totusi prin ceea ce ea scria in jurnalul din sertarul noptierei, unde se aplecau pe rand Ana, Poliana si ea, Diana, ipostaze ale aceleiasi fiinte in diferite perioade ale vietii si avand diferite profesiuni: Ana era asistenta medicului psihiatru Poliana, iar Diana era profesoara de filosofie …sau de religie sau de istorie sau de franceza, romana, latina…Adam, Dama, Mada, Maad, Daam, Amad, Aamd aceste combinatii de litere ii staruiau in minte fara a stii care era cea adevarata, cea a numelui ei de familie…Pierduse acest inceput de roman numit ,,Jurnalul Dianei’’, scris ca o promisiune de cronica, de letopiset, pierduse acest inceput de frumos roman, credea ea, prin sertare sau /si prin foldere… Isi amintea din nou de copilarie cand, intr-o iarna cu zapezi aproape cat casa dorise sa iasa din curte pentru a merge ,,a uncu Nusu’’, de fapt la acele verisoare, Lida si Felicia, care locuiau dincolo de calea ferata...Personajul cu pricina era in pat, iar pe noptiera, langa medicamente, trona o vaza mare, plina cu dalii, simbol al dejnadejdii si singuratatii ei… Oscila mereu intre propriile amintiri si cele legate de creatia pe care o pierduse, un exercitiu mnezic de reactualizare a acestor doua planuri care se succedau rapid, inlocuindu-se unul pe altul, planul real si cel fictiv, cel imaginar, destinat a deveni o creatie literara. Asa incat la un moment dat trebuia sa se intample inevitabilul, confuzia dintre planuri… Oamenii se asteaptau probabil ca Diana sa se confeseze despre viata ei zilnica, dar ei uitau ca mai important pentru ea era nu atat ce facea, ci ce gandea, care era viata ei launtrica, una complet diferita de aparentele superficiale, notate de unii evaluatori intre 7 si 8, o viata de mediocritate, de om cu un coeficient de inteligenta normal, deci un simplu executant al cerintelor zilnice date de cele trei sau patru roluri asumate de ea: cel de mama, de sotie, de angajat si de fiica a unor batrani cu anumite necesitati financiare si emotionale… Cat de ciudata e viata in acest secol XXI! Oamenii au tot mai multa nevoie unii de altii, dar ei tot mai des se instraineaza unii de altii, pastrand legaturi pur formale sau dictate de necesitati in primul rand financiare…Diana credea ca ea era dintr-un alt aluat decat majoritatea oamenilor epocii sale, poate mai in stare sa se detaseze de maruntele griji ale zilei de maine, de ideea de bani, pozitie sociala, obiecte materiale concrete… Dar despre care Diana vorbim noi aici? Despre cea care trebuia sa fie eroina unui roman aproape autobiografic, sau despre o fiinta concreta si foarte reala, o femeie aflata la a doua tinerete, cu un CV foarte bogat, dar uneori nemultumita de starea ei actuala, dorind mai mult de la ea insasi si de la viata ei? De ce isi alesese un personaj cu acelasi nume ca al ei? De ce era bolnava de schizofrenie aceasta femeie si mai era si amnezica? Deoarece o fascinase mereu aceasta boala crunta de care suferise printre altele un laureat al premiului Nobel, John Nash, cand aflase povestea lui fusese foarte impresionata, cineva ii spusese apoi ca a fost diagnosticata cu schizofrenie paranoida, era o fosta colega de scoala deosebit de desteapta, dar greu incercata de soarta in viata de familie, iar medicul sau ii spusese ca aceasta boala psihica e caracteristica oamenilor foarte, foarte destepti…ceea ce ea nu era, ea era un om obisnuit…ii aparuse in vis Zana Buna, cu chipul profesoarei de romana din liceu, de-a lungul anilor de scoala multi oameni mununati ii indrumasera pasii pe drumul cunoasterii, drum spinos si alambicat, ea fusese zana blonda, muza lui Eminescu poate, o doamna calma, blanda, foarte culta si distinsa ca o regina, o doamna care in vis ii spunea: -Ai grija ce scrii, ceea e faci in viata trebuie sa fie subordonat Binelui, iar scrisul e o Taina stiuta doar de cei initiati, ai grija… Aplecata deasupra scriiturii Diana se credea urmarita de cineva sau supravegheata, uneori isi spunea ca Dumnezeu e cel care o urmarea sa nu greseasca ceva, da, asa ii spusese in copilarie bunica aceea care mergea des la biserica, bunica Marita, deasupra capului tau, ii spusese, e o mana ocrotitoare a lui Dumnezeu, ea o simtea fizic, tot asa a simtit aproape fizic prezenta mamei ei in locurile unde traise, o prezenta calda si blanda, ocrotitoare post mortem…ca si in viata.. Era o zi torida de vara, in parc ciripeau mii de pasarele, porumbeii coborau pe alei asteptand sa li se dea ca in fiecare zi firimituri de paine si arpacas, ea isi imagina ca parcul e gradina lui Dumnezeu, un parc ocrotit de o biserica zvelta, alba, frumoasa, cu trei turle, inconjurata de duzi care isi lasasera fructele mici si dulci sa fie culese de oricine, darnici ca pomii din gradinile Edenului biblic…cantecul preotilor amintea de acelasi Rai biblic, unde viata primilor oameni, Adam si Eva, decurgea atemporal si atat de lipsita de griji…Sarpele indoielii nu i se strecura in minte ca Evei si nici nu putea sa il convinga pe Adam sa muste din pomul cunoasterii binelui si raului, pentru ca aceasta linistita gradina nu avea meri in ea, asa credea ea ca era pomul cunoasterii, un mar, duzii isi ofereu frunzele viermilor de matase care urmau sa teasa gogoasa de matase, deci totul era aici constructiv si delicat ca viata Dianei insasi, diafana si curata…Dincolo de aspectul de parc parea a fi si un loc asemanator celor unde se amplaseaza manastirile, desi era mijlocul unui mare oras, dar toaca ce vestea inceputul slujbelor si muzica divina intonata de preoti amintea de aceasta stare de fapt… In marea biserica a lui Dumnezeu care e intreaga natura, respirand aerul oferit de copaci, de tei, de artari, de salcami, de brazi, de stejari, de arbori de matase, de castani si de duzi, Diana isi rememora viata ei de copil crescut in slujba slovelor, in slujba Binelui, Adevarului si Frumosului…Cineva spunea ca inainte de toate trebuie sa ne definim valorile, acestea erau pentru ea primordiale, altii poate aveau o alta ierarhie: libertate, dreptate, adevar, de acord cu ele, sau bani, maretie, putere, e problema lor…Dintre toate valorile lumii tot ceea ce e material se perimeaza, e repede depasit, tehnologia avanseaza, stiinta avanseaza, ce ramane atunci? Binele, ar spune unii e relativ, exista o expresie celebra: ,,Drumul spre iad e pavat cu intentii bune’’, dar a face bine se vede dupa rezultatele asupra celorlalti, faci bine atunci cand celorlalti le e bine. Adevarul uneori trebuie ascuns, spun unii, pentru ca e dureros, poate face rau… Frumosul, da frumosul, se zice ca e si el relativ, ,,nu-i, frumos ce e frumos e frumos ce-mi place mie…’’Dar dreptatea e relativa, dar libertatea? Iarasi ii aparu in vis doamna aceea minunata, ea avusese doi profesori de romana barbati si doua doamne, dar impresionanta fusese aceasta care se dovedise in timp o doamna de aur a culturii, cu o contributie vasta, deci nu doar un slujbas simplu al sistemului cum erau ceilalti…Minunata doamna ii spunea ca viata e un sir de repetitii, ca insasi istoria lumii, e o insiruire de repetitii pe o spirala ascendenta, toate par asemanatoare, oamenii insisi au ceva asemanator intre ei, dar totusi deosebirile exista, ele sunt date de timpul istoric, de spatiul in care oamenii habiteaza, de dimensiunea spatio-temporala pe care ei insisi o dau existentei lor; vezi, Diana, un om de la tara din Evul Mediu era mult mai religios decat generatia ta, erau crescuti intr-un ritual magico-religios, aveau fata de natura si fata de Dumnezeu o teama incastrata in inima, viata era dura si de multe ori prea scurta…