TOT MAI DES

TOT MAI DES Tot mai des mă întreb dacă-i bine Să mă-ascund ca şi ieri toată-n mine, Să îmi pun carapacea la loc Şi o broască ţestoasă să joc. Cu Ahile ce-aleargă mereu Să mă-ntrec nu îmi pare că-i greu; Sunt actor tot mereu figurant Pe o scenă, urlând delirant? Teatrul zilnic te-ndeamnă să fii Un ascuns prin butoaie pustii Şi să ieşi, Diogene modern, Cu lumina străpunsă prin stern... Tot mai des simt că sala e goală, Tot ce spun lumea parcă-o răscoală Şi din calea mea toţi au plecat: „E bufonul la rege, dă mat!’’ LA ICOANA MÂNTUITORULUI Priveşte spre noi resemnat Din cadrul de lemn încleiat Iisus chinuit, răbdător Şi cuiele lui cât ne dor! Golgota cu el toţi urcăm, În pietre desculţi ne-ncurcăm Ne vrem cât mai puri, mai senini, În soartă păşim plini de spini. „Marie şi tu, Magdalenă, Nu plângeţi, e viaţa arenă, Spartacus şi el a luptat Şi crucea romanii i-au dat. Eu nu sunt ca el, sclavul trac, Sunt sâmbure-al lumii şi-mbrac În albe veşminte, curate Din veacuri păcatele toate...” Priveşte spre noi mai senin La anii ce curg ca un vin, Cu pâinea cea frântă în mână Iisus vrea cu noi să rămână. Am plâns, am negat şi am crezut Şi cuiele cât ne-au durut! Iisus a murit şi-a-nviat, Nu-i loc pentru noi de păcat. Iisus a-nviat şi ne-a spus: „Priviţi totdeauna în sus! E vremea ca azi fiecare Să-şi scalde simţirea-n candoare’’. DOAR IEDERA Nu iedera târândă se înalţă, Ea demnă e, purtând de la-nceput, Tulburătoarea şansă ce te-nalţă Cu sprijin ferm al zidului de lut. Fasolea cea banală e proptită Să urce pe-un arac deasupra sa, Privind spre târâtoare fandosită Că vrejul ei se-ndreaptă spre o stea. Păstaia, pe toiagul abundenţei, Se lăfăie cu mare aroganţă Ea crede cu puterea descendenţei Că este nobil snob cu importanţă. Da, iedera umbreşte câte-o casă, Dar are-n mintea ei un ideal, E alpinista rece, curajoasă, Ce urcă stânca sură ca pe-un deal. Cu degetele toate încordate În micile firide din granit, Neant pândind din faţă şi din spate Şi suspendată-n timp fără sfârşit, Doar iedera mai poate să se-nalţe În lumea asta plină de araci... Rămâne lut pe talpă să o-ncalţe Şi-n vrejuri de fasole să n-o-mbraci... ALEGE Ai de ales să-ţi fie drumul lin Între Hiperion şi Cătălin Ori dacă poţi, Rimbaud şi negustor, Sărind alternativ într-un picior. În lumea mecanismelor firave -Rotiţe baletând pe largi octave- De când te naşti şi până-n prag de stea Şotronul strigă-ntruna că te vrea. Tu lasă-te purtat de ceasul lor, Rimbaud fii seara, ziua negustor Şi n-ai să fii hulit, ci respectat, Rotiţă într-un ceas demult stricat. Degeaba strigi din ape de rugină Că-nţepenit el s-a oprit în tină. Ei văd că ceasul merge mai departe, Iluzia din valurile sparte. Să fii atunci când trebuie o stea, Măcar un colţ ascuns de-o jaluzea; Să ieşi râzând de ceasul lor bizar, Scăpat într-o baltoacă la bazar. COPIILOR MEI Ce vă rămâne de făcut În lumea ca o moară Când toate par de la–nceput Menite să vă doară? E rostul meu pe-acest pământ Să fiu aed, rapsod, Să ştiţi, în viaţă totu-i sfânt Ca pomul plin de rod. O viaţă este ca un prunc Dacă-ai sădit în ea Valori pe care nu le-arunc, Eu cred povestea mea. Poveştile ne-au încălzit Cândva copilăria Vei fi de-a pururi pedepsit De le-ai respins solia.